Dac-ar fi să-nţeleg, când e clipa să mor,
M-aş ruga la ninsori pentr-un ultim fior,
M-aş ruga de ninsori să mă ningă fatal
Şi să pot să ajung acest fel de final.
Tot mai dor mi-e, acum, de esenţe de frig,
Peste-un râu îngheţat, către lume să strig
Şi să cad în zăpezi ca-ntr-o moară de foc
Şi nemernicul ger să mă ardă pe loc.
Deşănţatele veri sunt prea triste şi dulci,
Am nevoie de frig, am nevoie de fulgi,
Am nevoie să pot potoli cu ceva,
Un incendiu, pornit dinspre inima mea.
Mă-nsoţesc, prin oraş, c-un gheţar invalid
Şi călduri vor veni, să ne pună la zid,
Dar eu nu mai suport nici femele fierbinţi,
Nici pavaje ce duc la ieşirea din minţi.
Am vazut despărţiri, decorate urât,
Cu satanice ploi ce plângeau şi atât
Şi-am văzut şi căderi, pe o pantă de schi,
Unde totu-i frumos şi se poate muri.
Despre mine nu ştiu, când o fi să şi mor,
Dar mă rog de ninsori, pentr-un ultim fior,
Să-ţi ia dreptul să ştii, să n-ai cum să mă vezi
Şi să mor arogant, în eterne zăpezi.
(Poezie din volumul „Liber să sufăr” - 2003)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează