Lumea începe și sfârșeșt-n mine.
Ca algele din spumă de oceane,
dospite-n mâl albastru de ceruri sfărâmate
cresc cântecele mele subterane.
Mi-i inima la adăpost
ca un culbec în fundul unei grădini pustii.
Hotarele mele sunt: cel care-am fost
și cel ce voi fi - hotare pustii.
Căci viața mea de adineauri
mi-i tot atâta de departe
ca viața celei mai uscate mumii,
și pentru mine tot ce nu-i prezent - e moarte.
Singur? Ce vorbă lipsită de-nțeles!
Sunt TU și EL și VOI așa de des!
De-atâtea ori Sfinx și Edip!
Trăiesc în mine ca o pădure-n mii de frunze,
ca vântu-n mii de fire de nisip.
Dac-aș fi vrut (pe vremea când visam)
să fi fost altfel decât sunt,
aș fi vrut să mă fi născut pământ,
cu râme-n mine, rădăcini - și iarbă
pe fruntea mea boltită către soare.
Sau poate... aș fi vrut să mă fi născut soare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează