Adio, dulcea mea durere
ce-atât de mult m-ai chinuit.
te las, că nu mai am putere
să te urmez pân-la sfârşit.
Tu eşti sfioasă şi curată
ca floarea albă de pe stânci,
dar ai făptura vinovată,
cu ochii negri şi adânci.
Şi nu-nţelegi că eu sunt bietul
nebun culegător de flori
ce mă ridic încet cu-ncetul
până la stâncile din nori.
Dar forma ta înşelătoare
ia calea timpului apus,
și când ajung până la floare,
ea se ridică tot mai sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează