Când îmi plec fruntea pe mână
fuge gândul meu pribeag
și mă cred că-ți sunt stăpână
ție, vecinic mie drag.
Și, mai cred, ca altădată,
că tu mie te închini,
și cu inima-ntristată
greu, de dorul meu suspini.
Atunci câte sunt în lună,
câte-n stele și povești
trec prin mintea mea nebună
socotind că mă iubești.
Dar tresar... și de pe mână
ridicând fruntea încet,
eu din visu-mi de stăpână
tristă roabă mă deștept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează