O navă cu pânze dispare în larg...
de-abia se mai vede un vârf de catarg,
așa, ca o mână de om ce se-neacă.
Pe țărm o femeie privește buimacă.
Roiesc pescărușii și val după val,
tulind-o din mare se culcă pe mal.
Iar stropii s-aruncă în pulberi ușoare,
spre bărcile-ntoarse cu fundul la soare.
Și-odgoanele strânse grămadă pe furci,
să mângâie somnul hamalilor turci.
Femeia tătară pășește nătâng,
n-ar plânge, dar pleoapele singure-i plâng.
Îi stăruie-n suflet un chip și-o arsură
cu miros de pipă pe ochi și pe gură.
Adulmecă marea un câine hoinar...
năvodul și-l drege bătrânul pescar.
Și mormăe-un cântec prelung de la sud,
un cântec de lacrima mărilor ud
și-un strop sau o lacrimă-i trece pe chip?
O ancoră frântă tânjește-n nisip...
Ochi tulburi, albaștri, obraz cu maramă,
strai negru, mers firav, iubită sau mamă?
Pescarul se uită pe urma-i ursuz,
își clatină capul c-un zâmbet confuz,
Pe buze-i dospește tot cântecul vechi,
îi murmură zarea de ape-n urechi,
foșnindu-și misterul, vuindu-și prohodul...
pescarul surâde dregându-și năvodul.
(Pictura se numește „Pescari în port” autor Camelia Mitea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează