Cei fără stea - Ovid Densușianu

Au adormit în visul pietrei,
au adormit şi i-am privit
cum ochii lor uitase-ndată
că mai-nainte cuprinsese -
minune - câmpul înflorit.

Erau pribegi ce nu ştiu unde
mergeau - atâtea drumuri sunt
pe care chinul le deschide
prin lume - şi ei toţi cu gesturi
înlocuise-orice cuvânt.

Îi întâlnisem în lumină
bolnavă de amurg, şi-n urmă,
când întâmplarea ne-apropiase,
am mers pe lângă ei privindu-i
cum toţi tăcuţi păreau o turmă.

...Pe când dormeau văzui de-odată
cum tresări cel mai bătrân.
se ridică, făcându-şi cruce,
și zise zarea cercetând-o:

„Fă, Doamne,-aicea să rămân!”