Durerea lui Faust - Mihai Săulescu

fragment

Știu eu?... Poate că 'n clipa asta,
nu știu nimic din câte ar trebui să știu!
Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu,
și mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o știe,
de ce le face veșnic spre țărmuri ca să vie,
de ce le face veșnic să spumege în soare,
de-a pururi neoprite și veșnic călătoare!...
ce știu acum, nu este cu-adevărat ce știu?

Ce văd pe ceru' albastru - înmărmurit pustiu -
ce văd în floarea asta ce tremură în glastră,
în valurile care frământă marea-albastră,
în Firea necuprinsă, cu mii și mii de forme,
tot ce e sub puterea acestei vieți enorme,
cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi,
ori numai un vis-umbră pe care-l voiu sfârși?...

Și toată lumea asta enigmă poate n'are;
ci este-așa cum este - nemărginită, mare,
iar tu, o! Biete suflet, tu ești atât de mic,
că nu pot ști nimic, -
că tot ce știi și câte vei ști de-aci 'nainte -
va fi ca o poveste ce pururea te minte.

Dar cine-mi puse oare otrava asta'n mine,
a veșnicei iluzii, a veșnicului dor
să pot să dau deoparte cernitul văl ce ține
ascuns zeiței Isis obrazul, la cei ce vor
ca să-i privească fața de moarte dătătoare?

O! Ce mă 'ndeamnă oare -
spre țărmuri neștiute, spre ne 'nțeles mereu?
De ce aleargă'ntr'una nebun sufletul meu?
Ah! Tot ce știu, din câte aș vrea să știu acum,
nimic nu e, căci doară de-abia pornii la drum
așa mi-am zis odată, întâi când am pornit,
și azi... același lucru, O, Ce-am descoperit?...