Fabula cocoșului - Mircea Manolescu

Un cocoş ca toţi cocoşii, mândru, falnic, pintenat,
Pe când măsura ograda când în lung şi când în lat,
Cu un aer plictisit,
Uite-aşa, pe negândite, o idee i-a venit:
„Ce-ar fi, domnule, să spunem scurt şi clar: Nu se mai poate!
Nu mai cânt de nu mă treceţi la spor de periclitate!
Când, marcând ivirea zilei, conform cu tradiţia,
Absolut de bunăvoie, îmi trădez poziţia.
Orice vulpe vagaboandă
Orice uliu călător
Sau, mai ştiu eu, vreun dihor
Poate lesne să mă-nhaţe pur şi simplu din poiată!...
Aşadar, vedeţi prea bine, cererea mi-e-ntemeiată.
Şi apoi, oricât v-aţi zbate, nu mă laud când vă spun:
Decât mine n-o să faceţi niciodată ceas mai bun.
Fără arcuri, roţi dinţate,
Fără electricitate,
De e cald şi zăpuşeală, ori de mă îngheaţă frigu’
Eu în faptul dimineţii prompt vă scol cu... Cucurigu!
În plus, neam de neamul nostru, după cum s-a constatat
N-a fost dat la reparat,
La reglat sau curăţat.
Cu o mână de grăunţe îmi rezolv problemele...
Dar uitaţi găinile?
Grija lor îmi aparţine inclusiv şi integral,
Încât, după-o zi de muncă, sunt epuizat total!”
Aşa medita cocoşul mândru, falnic, pintenat
Şi, ca să-şi atingă scopul urmărit, n-a mai cântat.
Din păcate, gospodarul neavând de un’ să ştie
Ce-l frământă
De nu cântă,
L-a tăiat pentru piftie,
Socotind că-şi ia din piaţă alt cocoş de-mperechere...
MORALA:
Orice pasăre, se zice, numai pe limba ei piere.