Toamna, fată deocheată -
biata fată!...
deochiată, dar frumoasă
și cochetă,
mi-a intrat odată-n casă,
indiscretă,
să mă-ntrebe ce mai fac...
ce problemă viitoare
mă mai doare...
ce țigări de foi mă otrăvesc
când vorbesc...
și ce fel de coniac
beau când tac...
Și de-atunci -
nu vreau să spun de când -
am rămas cu toamna-n trup și-n gând!...
Și de-atunci, în fiecare an,
toamnă, fată bună, vine să mă vadă -
vine ca o ora fixă pe cadran
și solemnă ca o stea cu coadă...
și cum știe că eu nu fac decât bine,
toamna stă trei luni întregi la mine,
cum ar sta la ea acasă...
până ce-ntr-o bună zi mă lasă
și se duce de s-ascunde...
unde?...
dracul știe unde!...
Numai că, după ce pleacă,
odăița-mi pare mai săracă...
poate fiindcă toamna-mi fură
de la gură
tot ce-n nouă luni adun
cu răbdare și tutun -
tot ce cred că-i mai de seamă
pentru clopoțelul meu de-alarmă!...
Toamna, fată indiscretă
și cochetă,
se agită ca un ascuțiș de sapă
pe biroul plin de praf și prin sertare
și-mi distruge fără mila
operele literare,
rupând filâ după filă,
de mă lasă gol...goluț...
ca o ciutură-ntr-un puț,
fără nici un pic de apă!...
Dar norocul meu că-n acest an
timpul merge după alt meridian...
și că versurile acestea au fost scrise
nu la mine-acasă -
cum scriu eu de obicei, pe masă -
ci pe iarba verde,
undeva, la țară,
unde calendarul scrie că-i tot vară
și-unde toamna încă nu sosise!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează