Liniște - Alexandru Vlahuță

(Amicului meu Delavrancea)

Tinere, ce-ţi strângi în palme tâmplele înfierbântate,
Pe când mintea ta, în friguri, că o flacăra se zbate,
Năbuşită înlăuntru, dacă, după nopţi de trudă,
Migălind vorba cu vorba, c-o-ndaratnicie crudă,
Ai ajuns să-ţi legi în stihuri vro durere, sau vrun vis,
Nu-ţi întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris,
Nici nu te-mbată de vorba cui ar stă să te admire!
în dezordinea vieţii înecând a ta gândire,
şi spărgând smalţul de forme şi de amăgiri ce-ascunde
Miezul urilor eterne s-al durerilor profunde,
Vei vedea cât de fatală-i duşmănia celorlalţi,
Când deasupra lor talentul ţi-a dat aripi să te-nalţi
şi când leneşă lor minte, dată pe gândiri uşoare,
Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură s-o doare.
Fermecaţi de-o ciripire liniştită şi dulceagă,
Adormiţi de vorbe goale, cum vrei tu să-ţi înţeleagă
Versul încărcat de gânduri, şi cum crezi c-au să te ierte,
Când îi smulgi din pacea frazei sunătoare şi deşerte?…
Nu, nu te-aştepta să-ţi fie cu flori calea samanata,
Muncă de artist e crudă, şi e trist-a ei răsplată.
Ars de-a pururea de setea formelor nepieritoare,
Cu dorinţa ta maestrul neputând să se măsoare,
Câte visuri nu-ţi întuneci tu, cinstit, preot al artei,
în discurajarea tristă de-a vedea cât de departe-i
Strofă ce-ai purtat-o-n minte de cea scoasă la lumina!…
Ameţit, trudit, pe mâna capul greu ţi se închină,
şi suspini amar de milă frumuseţii care-ţi moare
Zugrumata-n închisoarea vorbelor nencapatoare.
şi dac-ai putut alege şi-ntrupa vreo icoană
Din deşartă, viforoasă existenţei tale goana,
Cum vrei tu că în pervazul altor minţi, altă lumina
îmbrăcând-o, să rămâie tot icoană ta, senină?
Fiecare în îngustă-i minte, când va fi s-o prindă,
Strâmbă şi mototolită, că-ntr-un ciob prost de oglindă,
Va vedea-o-n el, pătată de-a lui proprie prostie.

A, sunt fericiţi aceia căror’ nu li-i dat să ştie
A creării dureri sfinte, şi pe care îi îmbată
Ritmul generos în care îşi scriu proză nesărată,
Toacă bunelor silabe, şi duioasă-ncredintare
Că-nsemnati cu stema-n frunte, ce-au scris ei e lucru mare!
Al acestora-i triumful: vecinic fetele senine,
Drepţi, înfumuraţi, c-un zâmbet protector privesc la ţine.
Ei sunt veseli: au o gloată de naivi că să-i admire,
şi se-ngraşă de prostie, de noroc şi nesimţire.
Căci cuvintele blajine şi nimicurile lor,
Dezmierdând frumos urechea, cad în gustul tuturor.

S-or găsi şi pentru ţine, suflet generos şi mare,
s-încă mulţi, că să-ţi arunce un cuvânt de-ncurajare.
Vei avea cinstea să intri şi prin casele bogate,
Unde ţi-or întinde mâna, c-o-ngrijita bunătate,
Doamne mari, cari-şi vor face ochii mici că să te vadă,
Tineri parfumaţi, de spirit, sclivisiţi că de paradă,
şi domni gravi, plini de afaceri, ce te-or întreba discret:
Cam ce suma să câştige cu-a lui versuri un poet!…

şi vei stă cu ei la masă… A… dar ia aminte bine,
Că-n bonton sunt pravili grele pentr-un necioplit că ţine,
Te păzeşte, să nu vatămi a lor gusturi rafinate.
în discuţii orice-ar zice lasă-i, da-le lor dreptate.

Anecdotă, calamburul acolo fiind la preţ
Câtă-le prin almanahuri, şi vei trece de isteţ.
Pan-atunci, neavând spirit, nu prea-ntinde vorba multă;
Nici să taci aşa întruna, căci tăcerea ta-i insultă…

După masă se-nţelege doamnele te vor ruga,
Cu obişnuitul zâmbet, că să le citeşti ceva.
Tu, mişcat de-atâta cinste, îţi scoţi foile îndată,
Sfiicios cătând la lumea ce-mprejurul tău stă roată,
Te închei frumos la haina şi… începi. Una suspină,
Altă rade, face semne şi s-apleacă spre vecină.
Conversaţia începe: de copii, de slugi, de rochii…
Are haz, şopteşte gazdă, spionandu-te cu ochii.

Uf, ce anost! Cine-i asta? într-un colţ se-ntreabă două.
De, închipuie-ţi, săracul!… de poveşti ne arde nouă?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A, s-a isprăvit!… Din vorba se-ntrerup pentr-un moment;
Fiecare se sileşte să-ţi arunce-un compliment:
Inspirat aţi fost de muze!… Prea frumoasă poezie!
Nu uită c-aci se cere să roşeşti de modestie.
Datoria ta făcută poţi să te retragi cuminte.
Doamnele-şi reiau în pace vorba lor de mai nainte.

Spune-acum dacă-ţi surâde o asemenea viaţă,
şi de crezi că e o soarta fericită şi măreaţă
De-a lasă acestor oameni dreptul să te umilească!
Căci, pentr-un sărac ce simte, nu e rana sufletească
Mai grozavă decât milă rea şi dispreţuitoare
Cu care-l privesc bogaţii din deşartă lor splendoare!
Ce? Atâta timp să cauţi dureroasă întrupare

A unei lumini de-o clipă ce-n viaţă ta răsare,
şi din haosul de gânduri s-alegi sfintele icoane,
Că să faci frumos cu ele la boieri şi la cocoane?
Dar ar fi să te cutremuri de dezgust şi de ruşine
Când ai şti cu ce-ngamfare, ce de sus privesc la ţine
Toţi neghiobii ce-ţi dau mâna socotind că-ţi fac onoare!
şi mai vii să-nfrangi dispreţul nesimţirii zâmbitoare
s-al biletelor de banca cu ce-ai scris cu ce-ai gândit?
Cine vrei să te-nţeleagă, saltimbanc nenorocit?…

A, nu-ţi tăvăli talentul prin saloanele bogate,
Unde capul nu gândeşte, unde inima nu bate
Decât dup-o anumită şi stupidă învoială,
Unde omul i-o păpuşă, şi viaţă o spoială!
Fugi de zâmbetul făţarnic şi de strângerea de mâna
A acestor măşti ce firea omenească o îngână…
Fugi. E-un vicleim ridicul, monoton din cale-afară;
Veşnică desartaciune ţine capătul de şfară!
Suflet înecat de gânduri sfinte şi nepieritoare,
Lasă-ţi clipele vieţii înţelept să se strecoare,
Răsărind de pe-a lor urme dungi neşterse de lumina;
şi de vrei să-ţi deie artă mângâierea ei senină,
Că un pustnic te închide în odaia ta săracă,
şi dorinţelor deşerte porunceşte-le să tacă:
Lumea ce ai fost visat-o neaflând-o nicăirea,
Caută-ţi în ţine însuţi liniştea şi fericirea.

Revista nouă, an I, nr. 2, 15 ianuarie 1888