Luminătorul - Vasile Voiculescu

Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra soarele cu obrocul
În casa-i fără uşi fără ferestre...
Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul.
Ieşeam cu ciubărele minții, goale, afară,
În lumină şi în pară,
Şi când mi se părea că-s pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.
Aşa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul...
Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Şi-a izbit năprasnic, fără milă, pereții.
Au curs cărămizi şi moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieții,
Au curs lacrimi multe şi suspine,
Dar prin spărtura făcută în mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit înlăuntrul meu.
Şi cu el odată,
Lumea toată...
Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-şi înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slavă şi de lumină.