Triptic banal - Ion Minulescu

Viens pleurer si mes vers ont pu te faire rire.
Viens rire s'ils t'ont fait pleurer.
(Tristan Corbiere)

Să plângi dacă versurile mele te-au putut face să râzi.
Să râzi dacă ele te-au făcut să plângi.
(Tristan Corbiere)

I.
Prin curtea pavată cu plăci de bazalt
răsună grăbiți pantofii de atlaz,
răsună ca stropii de ploaie ce cad,
ce cad din înaltul și negrul pervaz,
ce cad din pervazul pătrat și înalt
pe plăcile negre și verzi de bazalt.

Sunt singur...
odaia-mi cu albii pereți
îmi pare o enormă cutie de brad
în care nebunul dresor de sticleți
și-a-nchis favoritul...

Și pașii grăbiți
răsună prin curtea cu plăci de bazalt,
răsună grăbiți pantofii de atlaz
pe plăcile negre și verzi de bazalt,
răsună ca stropii de ploaie ce cad
și cântă prin curtea cu plăci de bazalt
la fel cu-aripații nebuni cântăreți.

Și alba-mi cutie enormă de brad
se clatină parcă de-atâtea cântări
ascult cum se urca pantofii pe scări,
se urcă spre mine -
alesul sunt eu -
și pașii se urcă,
se urcă mereu
spre cel din odaia cu albii pereți!
................................
.................................
Și nu mai sunt singur,
și nu mai sunt eu.

II.
C'est la femme qu'on aime a cause de la nuit.
(Villiers de L'isle-Adam)

E femeia pe care o iubești din pricina nopții.
(Villiers de L'isle-Adam)

Plouă...
pe trotuarul negru felinarul desenează
o enormă violetă -

violetă ca umbrela japoneză ce-ncadrează
chipul ei oval și palid
de nocturna cochetă
Magdalena.

Plouă....
pe trotuarul negru pașii ei se-ncrucișează
cu grăbiții pași ai celor ce-o privesc
și-apoi dispar.
Și tăcută Magdalena
se strecoară ca noroiul
ce dispare în canalul deschis larg lângă trotuar!

N-are vreme s-o-nsoțească nimeni,
nimeni n-are vreme
s-o mai cheme
plouă, plouă
și trotuarul ud sclipește printre case.
Ca o candelă aprinsă
la icoana Magdalenei păcătoase.
............................................
............................................
Nu știu cine ești
și nici nu știu cine sunt -
atât mai bine.
Hai cu mine
vom petrece-ntreaga noapte mângâindu-ne cu dinții
ca felinele,
și-apoi
vom dispare amândoi,
prefăcându-ne-ntr-un bloc -
bloc de carne și de foc,
plămădit de draci
și-nchis
pe vecie în infernul unei nopți de Valpurgis.

III.
Et tu me perdras, et je me perdrai,
car je suis celle qui est perdue, sitot trouvée.

(Marcel Schwob)

Și tu mă vei pierde, și eu mă voi pierde,
căci eu sunt cea pierdută, de cum am fost găsită.
(Marcel Schwob)

N-ai fost cea dintâi,
ești însă cea din urmă -
și-i destul
pentru-amanta celui care poate totul - tot ce vrea...
am vroit sa fii a mea;
și ai fost.
cât timp?
Atâta cât am vrut
și-azi dacă pleci,
e că vreau să-și plimbe urma pe obrajii-ți albi și reci
dinții celor care-așteaptă,
dinții celor care mușcă
și distrug cu lăcomia tigrilor închiși în cușcă
du-te
strada te așteaptă, îți surâde și te cheamă,
strada-ți zice: Vino,
uită ce-ai fost ieri, căci azi ești alta,
uită tot ce lași în urmă
și te-ndreaptă fără teamă
spre surorile-ți de mâine, ce tronează pe înalta
piramidă-nfiptă-n centrul marelui oraș...
privește
cum te-așteaptă-n colțul străzii precupeții de senzații!
Câți sunt?
Unul, doi, o sută?
Nu sunt mii, și gloata crește
ca tumultul de ovații

cea dintâi a fost uitată,
cea din urmă-i așteaptă,
și-așteptarea îi excită...

Palidă sărbătorită,
fii de-acuma deci a lor,
fii de-acuma-nvingătoarea
și învinsa tuturor.