De câte ori
nu m-am suit pe grămezile de cărbuni
ale nopţii şi privind
depărtarea m-am întrebat cine sunt?
Ce vrei să-ţi spun aici unde în fiecare seară cineva
stinge o lampă în sânge?
cine ştie, poate sunt piatra binefăcătoare care
ucide, poate sunt degetul răsfoind ultimele file
ale salcâmilor sau cuvintele scoase ca o fâneaţă
proaspătă din gura dimineţii
De ce mă întrebi?
Acolo sau în altă parte
însemn o trecere repede
o mână, o chemare
în pielea stâncii
Mă urc sus
trecând prin palmă stamba subţire a zilei
Acolo
mă aşteaptă obrazul tău
care încearcă zâmbetul unui acid
şi face să apară
cuvintele scrise cu cerneală simpatică
Dar nici o privire
nu întinde benevol braţul,
nicăieri prietenul evocator
care să-şi treacă printre degete
lâna sură a stânei
în toate părţile numai eu,
eu tristul, eu blondul, eu timidul, eu exasperatul,
eu cu adolescenţa mea puternică rupând gardurile.
(Poezie din volumul Un ocean o frunte în exil, 1934)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează