Când văz o floare
lucind la soare
ca o lumină din curcubeu,
mă fac o rază,
ce colorează
flori și mai mândre pe chipul tau!
Când pe sub seară
în primăvară
privighetoarea cântă cu dor,
printre suspine
gândind la tine,
te-auz, iubito, șoptind amor!
Când luna-n unde
galeș s-ascunde,
vărsând în valuri mii de scântei,
eu jur, Iulie,
că-i mult mai vie
văpaia dulce din ochii tăi!
Când în altare
vin cu-ntristare
s-ador în pace pe Cel-de-Sus,
văz pe icoana
Sânta Madona,
și bietul cuget la tine-i dus!
Nimic nu-mi place!
Anima tace,
dar mintea-ntreabă de multe ori:
să fii tu oare
mai dalbă floare
decât atâtea sublime flori?
Scântei plapânde,
steluțe blânde,
să nu mai fie ca-n ochiul tău?
Să fii tu oare
lună și soare,
lună și soare și Dumnezeu?...
suflet, junie
și poezie
astfel se-nchină la zâna lor,
pe lânga care
totul se pare
o noapte neagră, un negru nor!
Suflet, junie
și poezie
sunt călătoare pe-acest pamânt:
orice le place
vor să-l îmbrace
în haina țării de unde sânt!
Suflet, junie
și poezie
din cer în lume când rătăcesc,
aduc cu sine
forme divine
și prin iubire le răspândesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează