Ieși în fereastră să te vadă zorii:
îndrăgostiți de chipul tău iubit,
să-nghenuncheze acolo-n scoica zării,
încremeniți în prag de răsărit,
să ție astfel pururea în loc
și noaptea prinsă-n poala depărtării,
și dimineața numai în boboc...
deasupra-ne, aidoma zambilei,
tot cerul virgin amurgit să stea
între întâiu gungurit al zilei
și ultimul plăpând clipit de stea,
să nu pornească încă roata morii,
în uliți să nu iasă trecătorii,
să doarmă pura rouă pe livadă...
ci în văzduh, misterios, să cadă
un nepătruns și pașnic crepuscul,
vrăjit zăbranic, străveziu destul,
cât singură tu albă să răsai,
o floare-n glastră,
cu lujere subțiri de gelsomină,
nimic să nu te-alunge din fereastră,
nici păsările gata de zburat,
nici soarele cu apriga-i lumină,
nici lumea cu zănaticu-i alai.
Să-ți pot cânta mereu, netulburat -
nimeni s-audă, nimeni să nu vadă
sălbatica-mi, aprinsa-mi Alborada.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează