să împle vârf privirea goală
mocnind din codri şi din stânci
căușul ochilor adânci.
Iubito, fumegă din mine
reci ruguri sterpezite, line,
în tâmpla străzii, brumărie,
un cântec surd de puşcărie.
Mi-s vineţi ochii cum sunt cerbii
goniţi de la ospăţul ierbii,
sătui de noapte şi de vis
de dor ucis, de vis ucis...
Vin vremuri roşii de răscoală,
cuțit să-mi vâre-n palma goală,
frunziști din ramul strâmb şi drept
să mi le svârle ude-n piept.
...Se răsuceşte-n somn oraşul
și jar de stele, cu făgaşul
stă aruncat, al nimănui
sub cerul adormit, verzui.
Şi dube cenuşii, gonite
cu ochii vineţi din orbite
opresc în şanţuri, în amiezi,
râs înnoptat de huhurezi.
Şi, în amurg de noapte sură,
zac trupuri far'căutătură
în şanţurile străzilor,
cu ţărna strânsă-n pumnii lor.
Dar udă, peste cei din şanţuri,
noptirea joacă-albastre danţuri
și hoiturile din noroi
s-or ridica, în rand cu noi.
Cu plumbii sângeraţi în ceafă,
vor arunca din gură, cleafă,
pe tâmpla străzii brumării
un cântec surd, de puşcării...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează