O, părul tău de gresie, tăcut,
căzut aicea, lângă mine, azi,
ca brumele subțiri dintr-un talaz
rămase reci pe-arama unui scut!
Aș fi putut să fac din el capcane,
fără să știi, aș fi putut să-nnod
din firul lui aerian un pod
cu foșnete ușoare, subterane.
Să putrezesc în el, iubita mea,
înconjurat de alge și meduze,
cu ochiu-nchis, acoperit de frunze
și de zăbrele reci, de catifea...
Dar bucla ta un deget e prin aer,
spre păru-nsângerat din Auschwitz,
e un ecou de perne-ncremenit,
al nopților de gemete și vaier.
Da, n-o să uit și n-o să-mi fie pat
atâta timp cât știu că într-o zi
și părul tău iubit ar putea fi
un rotogol de sânge închegat.
Să fâlfâie - aripi - lângă obraz
întinde-mi mâinile, dă-mi ochii tăi adânci
ca să rostogolim livezi și stânci
și faldul greu al muncii - ‘nalt talaz.
Peste securea ce sticlește-n zare.
În firul lui întunecat s-adun
ură și luptă și fertilul pumn
să-l ridicăm cu neînduplecare.
O, părul tău de gresie, tăcut,
căzut aicea lângă mine azi
ca brumele subțiri dintr-un talaz
rămase reci pe-arama unui scut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează