Mi-amintesc. Era pe vremea cruciadei.
Lângă tine, paj de dor îngenuncheat,
îți cântam pe ritmul leneș al baladei
nenorocul unei fete de-mpărat!
Nu păreai o-nfăptuire pământească...
castelană cu profilul de copil,
înger trist, ce vine zarea s-o privească
în amurgul unei zile de april!
Și cum seara cădea mistică și lină,
vrând să știi ce suferințe mai îndur,
mă rugai să plâng încet, pe mandolină,
versul meu mângâietor de trubadur.
Și-n genunchi, ca pocăitul la altare,
în privire cu extaze ce nu mint,
atingeam c-o nevăzută sărutare
albii crini ai mantei tale de argint.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează