Cruce albă de mesteacăn,
răsărită printre creste,cine te cunoaşte-n lume,
cruce fără de poveste?
Peste braţele-ţi întinse
din poiana fără flori,
uneori s-apleacă-n noapte
cârdurile de corori.
Şi-n tăcerea nesfârşită
sub arcadele de brad,
nu s-aude decât plânsul
cetinilor care cad.
Cruce albă de mesteacăn
biciuită de furtuni,
peste lemnu-ţi gol, doar luna
pune albele-i cununi.
Ca de-o mână nevăzută
slovele-ţi se şterg de ploaie;
tot mai mult te bate vremea,
vânturile te îndoaie…
Şi ca mâine fulgii iernii
te vor prinde-n a lor salbă,
și vei dispărea din lume
cruce de mesteacăn albă.
Sfântul îngropat sub tine
cine-l va mai şti de-acum,
cruce albă, rătăcită
lângă margine de drum?
Braţele-ţi de vânturi smulse
se vor pierde pe poteci,
numai brazda de ţărână
nu-l va părăsi pe veci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează