Cine din mine ți se închină
e vinovat în fața mea,
cine din mine nu ți se-nchină
e alungat din fața mea.
Cum să mă-mbun și cum să m-astâmpur,
ca în fragede foi învelită-n eresuri?
Cu gânduri și frunze, cu șoapte și sâmburi,
ironice înger, zadarnic mă-mpresuri.
Zadarnic în ornice mi se termină
timpul ca apa dintr-o ulcea.
Cine din mine ți se închină
e vinovat în fața mea.
Cu scârbă-l alung și cu mare mirare
pe cine din mine nu ți se prosternă,
sub bezna cea limpede și cântătoare
a ochiului stins de pleoapa eternă.
Cine din mine ți se închină
e vinovat în fața mea,
cine din mine nu ți se-nchină
e alungat din fața mea.
Să cad într-un somn ca-ntr-un fund de ocean
fără ieșire și fără plângere,
unde visându-te o dată pe an
mult să mă mir de viața mea, îngere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează