Cad frunzele, într-o perdea gălbuie.
De pe terasă vrut-am să privesc,prin zborul lor, statura ta, dar nu e;
doar muntele departe îl zăresc...
Sunt singură şi dorul tău mă cheamă...
cad frunzele, şi eu oftez prelung.
Nici nourii la tine nu ajung,
căci toţi, deasupra mării, se destramă...
Şi vești de groază vin dinspre câmpie:
Asupra lumii iar barbarii cad!
S-a-ntors trimisul nostru din solie,
cu veste rea, la Porţile de Jad!
Cu oştile ce face Hanul, oare?
În răsărit veni-vor, la hotar?
Să plâng sau nu, căzuta floare?
Sunt singură de mult, şi-i toamnă iar...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează