Odiseea lui Ulise. Cântul I - Homer

O, muză, cântă-mi mie pe bărbatul
Viteaz şi iscusit, care-ntr-o vreme,
Când el cu măestria lui făcuse
Pustiu din ziduri sfinte de la Troia,
Nemernici amar de ani pe lume
Şi cunoscu pe drumul lui tot felul
De oameni, de oraşe şi de datini,
Şi pătimi aşa de mult pe mare
Silindu-se să scape de primejdii
Şi înapoi să-şi ducă pe tovarăşi.
Dar tot la urmă nu putu pe-aceia
Să-i mântuie, oricât se străduise;
Pieriră din păcatul lor cu toţii,
C-au lăcomit a ospăta, netoţii,
Din boii sacri ai Soarelui, şi-acesta
Deşert făcu întorsul lor acasă.
Din toate aceste spune-ne şi nouă
Ceva, o, muză, fiică de-a lui Joe.
Vitejii toţi ceilalţi care scăpară
Pe mare şi-n război de cruda moarte
Acum erau acasă. Doar Ulise,
Deşi cu dor de ţară şi soţie,
Oprit era-ntr-o peşteră-adâncată
De a zânelor fruntaşă, închinată,
Calipso care-a vrut bărbat să-i fie.
Dar când rotirea vremilor aduse
Şi ziua-n care zeii sorociră
Întorsul lui la insula Itaca,

El nici atunci nu fu scutit de lupte
Şi chiar între ai lui. De-aceea zeii
Se îndurară toţi, afară numai
De-al mării domn Neptun, care pe dânsul
Grozav fu îndârjit pân’ la sositul
În ţara lui. Ci-n vremea asta zeul
Era plecat departe, la poporul
Etiopean ce stă la capul lumii
Şi e-mpărţit în două, într-o parte
Locuitori spre răsărit şi de alta
Spre-apus de soare. Acolo zeul
Se duse să ia parte la un praznic
De-o sută de berbeci şi boi.
Şi-n vreme Ce-acolo petrecea în ospeţie
Ceilalţi nemuritori la Joe-n sală
Lui Agamemnon şi-i ucise soţul
La-ntoarcerea din Troia, şi el totuşi
Ştia năprasna ce urma să fie,
Căci noi îi trimisesem pe-al lui
Argus Ucigător pândeţ, pe zeul Hermes,
Şi-l prevestise el să nu-l omoare
Şi nici să-i ia soţia, căci Oreste
Pe-Atrid va răzbuna, când va fi mare
Şi jindui-va ţara lui pierdută.
Dar sfatul bun el nu vru să-i asculte
Şi toate acum şi le plăti grămadă.”
Grăi Minerva cea cu ochi albaştri:
„Părinte al nostru, tu, Saturniene,
Mai mare peste domnitorii lumii
Egist încalte-avu o moarte dreaptă;
Aşa să piară păcătoşi ca dânsul!
Dar pieptul mi se sfâşie de jale
Gândindu-mă la bietul, înţeleptul
Ulise, care-acum de multă vreme
Tot suferă nenorociri departe
De dragii lui, pe la mijlocul mării,
Într-un ostrov silhui, bătut de valuri,
Pe unde şade zâna cea născută
Din Atlas cel avan, care cunoaşte
Adâncurile mărilor şi singur
Propteşte stâlpii nalţi ce poartă cerul
De la pământ. Copila-acestui Atlas
Cu sila-l ţine-acasă de tot plânge

Nenorocitul, şi-l descântă-ntr-una
Cu vorbe blânde, dulci şi mângâioase
Doar va putea să-şi uite de Itaca.
Dar el ar vrea măcar şi fum să vadă
Ieşind din vatra lui,
Și-apoi să moară.
Tu însă stai cu inima-mpietrită, Olimpiene.
Nu-ţi făcea pe voie
Cu jertfele-i Ulise-n larga Troie
La tabără-ntre-ahei lângă corăbii?
De ce l-ai urgisit aşa pe dânsul?”
Dar Joe furtunosul îi răspunse:
„Ce vorbă ţi-a scăpat din paza gurii,
Copila mea? Cum pot uita vreodată
Pe acel dumnezeiesc Ulise care
E omul cel mai chibzuit şi-aduse
Prisos de jertfe zeilor din slavă?
Neptun, el singur, cutremurătorul,
I-amar pornit asupra lui; nu-l iartă
Că de-al lui ochi orbi pe uriaşul Ciclop, pe
Polifem, cel mai puternic
Din toţi ciclopii, odrăslit din fiica
Lui Forchis, domn al mării, de zeiţa
Toosa, care-n fundul unei peşteri
Trăise cu Neptun împreunată.
De-atunci Neptun nu-l pierde pe Ulise,
Ci-l poartă-n veci departe de-a lui ţară.
Dar noi să chibzuim aici cu toţii,
Să mijlocim întorsul lui Ulise.
Se va dezmânia Neptun la urmă,
Doar nu va cuteza el, unul singur,
Să deie piept cu toţi nemuritorii.”
Adaose sclipind din ochi Minerva:
„Părinte-al nostru, tu, Saturniene,
Mai mare peste domnitorii lumii,
E bine, dacă zeilor le place
Întoarcerea napoi a lui Ulise,
Pe vestitorul Hermes să-l trimitem
Să spună zânei cea cu mândre plete
Nenfrânta noastră vrere, ca Ulise
Prea-mult-păţitul să se întoarne-acasă.
Eu mă răped la insula Itaca
Spre a-ndemna şi-mbărbăta mai tare
Pe Telemah, feciorul lui Ulise,

Să cheme pe ahei la adunare,
S-alunge el pe toţi ai Penelopei
Obraznici peţitori cari avuţia-i
Părăduie şi cu nemiluita
Înjunghe oi şi boi cornaci şi dugleşi,
Benchetuind mereu. Apoi pe dânsul
La Sparta-l voi petrece şi la Pilos,
Oraşul nisipos, să-ntrebe acolo;
Poate-ar afla ceva despre întorsul
Iubitului său tată, şi-ntre oameni
Umblând ar dobândi el bună vază.”
Aşa vorbeşte Palas şi încalţă
Sandale dalbe veşnice de aur,
Cu care ea se poartă tot ca vântul
Pe apă, pe uscat fără hotare.
Şi-apucă arma-i cea cu bold de-aramă
O suliţă vârtoasă, grea şi mare,
Cu care cete de voinici doboară
Când ea, născuta din puternic tată,
S-avântă-asupra lor înverşunată.
Şi năvălind de pe Olimp se duse
Şi la Itaca se opri-n cetate,
Pe prag la poarta curţii lui Ulise.
Cu lancea-n mână ea părea că-i Mentes,
Al casei vechi prieten, domnitorul
Poporului din Tafos. Dete-acolo
De peţitorii cei trufaşi. Pe prispă
Cu toţii petreceau la joc cu zarul
Şezând pe piei de boi ucişi de dânşii.
În jurul lor stăteau, slujindu-i, crainici
Şi harnici slujitori; de o parte unii
Amestecau cu apă-n oluri vinul,
Ceilalţi spălau la mese cu bureţii
Şi le-aşezau naintea lor în pripă
Şi împărţeau la toţi belşug de carne.
Pe oaspe-l vede Telemah întâiul
De unde sta-ntre peţitori, cu suflet
Îndurerat, gândind de-ar fi să-i vie
Cumva viteazul tată, din palatu-i
Să-mprăştie pe peţitori, să-şi ieie
Din nou domnia şi stăpân să fie
Pe-averea lui. Şi cum sta el pe gânduri
Aşa-ntre peţitori, zări pe zâna

Şi-ntins la poartă merse plin de ciudă,
Că mult stătuse nepoftit străinul,
S-apropie şi-l apucă de mână
Şi suliţa-i primind, îi zise astfel:
„Noroc şi bun sosit la noi, străine!
Poftim la masă-ntâi şi-apoi vei spune
Nevoia ce te-aduse.”
Aşa grăindu-i,
Porni-nainte şi-l urmă Minerva.
Când amândoi intrară-n casa mare,
La stâlpu-nalt se duse el şi lancea
O strânse-n toc frumos cioplit, pe unde
Erau şi alte suliţi, o grămadă,
Lăsate de Ulise, şi pe zâna
O duse şi-o pofti aci să şadă
Pe scaun învelit c-o frumuseţe
De lăicer cu feluri de podoabe,
Cu scăunaş de răzimat picioare,
Şi-apropie de dânsa pentru sine
Un scaun împestrit.
Stătu departe
De peţitori, ca nu cumva străinul,
De zarvă supărat între obraznici,
La masa lui nemulţumit să fie
Şi mai deoparte dânsul pe-ndelete
Să-ntrebe despre dusul său părinte.
Aduse apă de spălat pe mână
O fată, în frumos ibric de aur,
Pe un lighean de-argint, ca să se spele
Şi-ntinse-o masă bine geluită.
Apoi cinstita chelăriţă-aduse
Şi-i dete pâne şi bucate multe
Şi-l omeni cu tot ce-aveau păstrate.
Şi-un bucătar aduse-apoi friptura
De carne felurită şi mai puse
Pe lângă ei câte-un pocal de aur
Şi un paharnic se purta pe-aproape
Şi vin le mai turna amândurora.
Intrară-apoi şi peţitorii mândri,
Pe rând şezură-n scaune şi-n jeţuri,
Iar slujitorii apă le turnară
Pe mâini ca să se spele; în panere
Ticsiră pâne roabele, feciorii
Ulcioarele cu vin încununară.
Cu mânile-ncepură-apoi mesenii

Să umble la gătitele bucate,
Iar când de-ajuns mâncară şi băură
Ei mai avură grijă şi de alta,
De cântec şi de joc, dichisul mesei.
O strălucită liră puse-un crainic
În mânile lui Femiu, care bietul
Cânta silit de peţitori la mese,
Şi el frumos din strune sta să cânte.
Iar Telemah s-apropie cu capul,
Ca nu cumva vrun altul să-l audă,
Şi zise-aşa Minervei: „Dragă oaspe,
Te-ai supăra de ce-am să-ţi spun eu ţie?
Aceşti netrebnici au numai o grijă,
Să cânte şi să joace; nu le pasă
Căci din avutul altuia se-mbuibă
Nepedepsiţi, avutul celui care
Va fi pierit, iar oasele-i albite
Zac putrezind pe undeva-ntr-o ţară
Sau sunt rostogolite de talazuri.
De l-ar vedea-n Itaca-ntors pe dânsul,
Cum ar dori ei toţi să fie-ndată,
În groaza lor, mai sprinteni de picioare
Decât bogaţi în aur şi-n veşminte!
Dar el muri acum de moarte crudă
Şi nu mai tragem noi nici o nădejde,
Să spuie-oricine-ar fi că el se-ntoarnă.
E dus de pe pământ şi nu mai vine.
Dar spune-mi drept, răspunde-mi la-ntrebare:
De unde, cine eşti? Şi cum se cheamă
Oraşul şi părinţii tăi? În care
Corabie-ai sosit? Şi cum vâslaşii
Te-aduseră-n Itaca? Cine-s dânşii?
Că n-ai venit pe jos, de bună seamă.
Mai spune-mi una drept şi fără-nconjur,
Căci voi să ştiu de vii întâia oară
Ori eşti prieten părintesc? Şi alţii
Prea mulţi se perindară-n casa noastră,
Căci tata-a fost un om umblat prin lume.”
Răspunse zâna cea cu ochi albaştri:
„Adevărat îţi voi grăi. Sunt Mentes,
Şi înţeleptul Anhial mi-e tată.
Sunt domnul tafienilor, poporul
Călătoreţ pe ape. Aici cu soţii

Corabia mi-am abătut acuma
Călătorind pe-ntunecata mare
Spre alte seminţii, după aramă
De la Temesa şi duc fier cu mine.
Corabia mi-e lângă mal oprită,
Departe de oraş, în schela Reitron
Sub pădurosul Neion. Noi prieteni
De mult suntem, de la părinţii noştri.
Ţi-ar spune dacă-ntrebi pe moş Laerte,
Bunicul tău viteazul, despre care
Aud că nu mai calcă prin cetate,
Ci stă departe tot jălind la ţară,
C-o slujnică bătrână ce-i dă hrană
Şi de băut, când bietul nu mai poate
De ostenit, după ce-abia se trage
Prin ţarină şi-n vie. Venii acuma,
Căci auzii că tatăl tău e-n ţară.
Dar văd că zeii calea i-o curmară,
Căci nu e dus de pe pământ Ulise,
Ci-i viu, împiedicat pe largul mării,
Într-un ostrov. Bărbaţi haini, sălbatici
Acolo-l ţin pe undeva cu sila.
Eu nu sunt ghicitor şi nici de semne
Tâlcuitor, dar iată-ţi dau de veste
De mai nainte cum mă-nvaţă zeii
Şi cum socot că trebuie să fie.
El n-o să mai rămână multă vreme
Răznit de ţară. Chiar de-o fi cu lanţuri
De fier legat, va născoci un mijloc
De-ntoarcere, că prea-i dibaci şi vrednic.
Dar spune-mi tu adevărat şi mie
De eşti cumva chiar fiul lui Ulise.
Grozav îi semeni după ochi şi faţă,
Că-l ştiu pe el, ne întâlneam adese
Nainte de plecarea lui la Troia
Cu alţi viteji din Argos pe corăbii;
De-atunci eu nu-l văzui, nici el pe mine.”
Iar Telemah cuminte-aşa-i răspunde:
„Ţi-oi spune-adevărat, cinstite oaspe.
Sunt fiul lui, c-aşa îmi spune mama,
Dar ştiu şi eu? Că nimeni de la sine
Pe tatăl său nu-l poate şti vreodată.
Mai bine însă mă năştea pe mine

Un om mai norocos, rămas acasă,
Stăpân pe-avere pân’la bătrâneţe.
Dar vai, cel mai de plâns din toată lumea
Se zice-a fi părinte-al meu, că asta
Voiai să ştii.” Grăi atunci Minerva:
„Dar zeii au făcut ca neamul vostru
Şi-n viitor să aibă tot un nume,
Căci are Penelopa fiu cuminte.
Ci lămureşte-mi mie încă una
Şi spune-mi drept.
Ce-nseamnă lumea asta
Şi-acest ospăţ? Ce caută la tine?
E praznic ori e nuntă? Căci desigur
Nu-i cislă-aici. Cum ei petrec în sală
Benchetuind, îmi par de tot obraznici.
S-ar mânia oricare om de treabă,
Venind pe-aici, când ar vedea atâta
Neobrăzare.” Telemah răspunse:
„Fiindcă-ntrebi şi mă descoşi, străine,
Să-ţi spun. Bogată, binecuvântată
Fusese casa asta câtă vreme
Bărbatul cel vestit trăia în ţară.
Dar altfel vrură-acum nemuritorii
Cei scornitori de rele, că pe dânsul
Necunoscut cu totul îl făcură,
Mai mult decât pe-oricare om din lume,
Căci nu l-aş fi jălit aşa de tare,
De-ar fi pierit alături de tovarăşi
Pe câmpul de la Troia sau la sânul
Prietenilor lui, după ce dânsul
Ar fi gătat războiul. Toţi aheii
Aveau să-i nalţe un mormânt şi însuşi
Lăsa un nume bun ca moştenire
La fiul său. Dar azi fără mărire
Vântoasele-l răpiră şi se duse
Necunoscut şi neştiut de nimeni,
Lăsându-mi mie numai dor şi jale.
Dar nu-l jălesc, nu-l plâng numai pe dânsul,
Că şi-alt blăstem mi-au pus la cale zeii.
Toţi tinerii fruntaşi de prin ostroave
Din Same, din Dulichion, din Zachintos
Cel păduros, precum şi toţi mai-marii
Din ţară, din Itaca cea pietroasă,
Pe maica mi-o peţesc şi-mi toac-averea.

De teamă, ea nu poate să-i respingă
Şi nici să-ncheie-aşa căsătorie
Şi ei îmi risipesc avutul casei,
Ba în curând m-or pierde şi pe mine.”
Se mâniè Minerva-atunci şi zise:
„Vai, cum ţi-ar trebui acum Ulise
Cel dus, ca el să puie-o dată mâna
Pe-aceşti sfruntaţi de peţitori!
Dă, Doamne, Pe loc să vie şi să stea la uşă
Cu chivăra, cu scut, cu două suliţi,
Aşa cum îl văzui întâia oară
Când bea şi petrecea în casa noastră.
Pe vremea când venea de la Efira,
De-acasă de la Ilos Mermeridul,
Căci şi acolo merse el cu vasul
Umblând după otravă pierzătoare
De uns săgeţi pe boldul de-aramă.
Dar Ilos nu-i dădu, fiindu-i teamă
De cei-de-sus, doar tatăl meu îi dete,
Căci prea-l iubea pe el. Aşa Ulise,
De s-ar ivi-ntre peţitori acuma,
Ce moarte grabnică şi nuntă-amară
Le-ar da el tuturor! Dar stă în mâna
Celor-de-sus ca el să vie-n ţară
Spre-a-i pedepsi. Deci te îndemn pe tine
Să chibzuieşti cum ai putea din casă
Pe peţitori s-alungi. Ascultă dară
Şi ia aminte sfaturile mele.
Pe-aheii cei viteji pofteşte-i mâne
La sfat şi spune-ţi în vileag cuvântul
Luând pe zei ca martori. Sfătuieşte
Pe peţitori la casa lor să plece
Împrăştiindu-se. Iar dacă mama
Râvneşte-a se nunti, să se întoarcă
La tatăl ei cel mare şi puternic.
Părinţii ei au s-o mărite-acasă
Şi au să-i deie-aşa de multă zestre
Cum i se cade fetei lor iubite.
Iar pentru tine am un sfat temeinic,
De vrei s-asculţi. Alege-ţi cea mai bună
Corabie cu douăzeci de oameni
Şi pleacă-n lume,-ntreabă şi pe alţii
De tatăl tău cel dus de mult, că poate

Ţi-or spune ei ceva ori auzi-vei
Vrun zvon purces din slavă, care face
Pe oameni şi mai lăudaţi să fie.
Întâi te du la Pilos şi întreabă
Pe luminatul Nestor şi de-acolo
La Sparta, la bălanul Menelaos.
Căci el din toţi oştenii din Ahaia
Sosi cel mai din urmă de la Troia.
De-auzi că-n viaţă-i tatăl tău şi vine,
Mai poţi s-aştepţi un an, cu tot necazul;
Dar dac-auzi că-i mort şi nu mai este,
Venind napoi, să-i-nalţi mormânt în ţară,
Să-i faci o strălucită-nmormântare,
Cum eşti dator, şi să măriţi pe mama.
Când isprăveşti şi pui la cale asta,
Gândeşte-atunci cum vei putea mai bine
Pe-aceşti nemernici să-i omori în casă
Pe faţă sau cu vicleşug. Nu-ţi şade
Să fii copil, când eşti aşa de mare.
N-auzi tu ce vestit ajunse-Oreste
În toată lumea, după ce răpuse
Pe-acel viclean Egist care-ucisese
Pe tatăl său? Şi tu dup-arătare,
Prietene, eşti prea frumos şi mare
Şi deci destul de tare ca urmaşii
De bine să vorbească şi de tine.
Dar eu te las şi mă cobor la mare,
La vasul meu, căci oamenii m-adastă
Cu nerăbdare-acolo. Tu ai grijă
Şi ţine minte sfaturile mele.”
Iar Telemah la rându-i zise:
„Oaspe, Cu drag mi-ai cuvântat ca un părinte
Şi vorbele-ţi eu nu mai scot din minte,
Mai stai însă puţin, cu toată graba
Plecării tale, până faci o baie
Să-ţi răcoreşti şi inima şi trupul,
Şi-n urmă la plecare să te bucuri
Primind un dar de preţ şi foarte mândru,
Odor de amintire de la mine
Cum se cinstesc prietenii-ndesine.”
Minerva cea cu lucii ochi răspunse:
„Nu mă sili să stau, că-i zor de ducă.
Iar darul care-ţi place să mi-l dărui,

Mi-l dai la-ntors să-l duc la mine-acasă,
De este-aşa frumos, şi eu pe urmă
Să mă plătesc precum ţi se cuvine.”
Aşa vorbi Minerva şi se duse,
Ca pasărea zbură pe nevăzute.
Ea-i dete lui curaj şi bărbăţie
Şi-n suflet îi trezi un dor şi-o jale
De tatăl său mai tare ca-nainte.
Şi-n sine socotind, uimit rămase;
Simţi că fuse-un zeu şi-ndată merse
La peţitori el arătos ca zeii.
Iar între peţitori cânta cu lira-i
Faimosul cântăreţ.
Ei stau în juru-i
Şi-i ascultau cântarea despre soarta
Cea jalnică ce le ursi
Minerva Aheilor la-ntoarcerea din Troia.
Din casa ei de sus luând aminte
Dumnezeiescul cântec Penelopa,
Copila preacuminte-a lui Icariu,
Înduioşată iese din odaie
Şi se coboară jos pe nalta scară,
Nu singură, ci întovărăşită
De două slujitoare. Cum ajunse
La peţitori mândreţea de femeie,
Stătu pe pragul sălii măiestrite,
C-un luciu văl acoperindu-şi faţa.
Alături stau femeile-i cinstite,
Şi zise-atunci de lacrimi podidită
La înzeitul cântăreţ:
„Tu, Femiu, Mai ştii şi alte cântece vrăjite,
Isprăvi de oameni şi de zei, slăvite
De cântăreţi. Din ele cântă unul
La cei de faţă stându-le aproape,
Iar ei să-şi beie vinul pe tăcute,
Dar mântuie-acest cântec de durere,
Căci nu mai pot de jalea ce m-ajunse.
Mi-e dor în veci şi tot mi-aduc aminte
De sufletul acela, de bărbatul
A cărui veste merse pretutindeni
Şi-i răspândită-n Argos şi-n Helada.”
Dar chibzuitul Telemah răspunse:
„De ce tu, mamă, nu laşi după voie
Iubitul cântăreţ să ne desfete.

De-nvinuit doar nu sunt cântăreţii,
Ci Joe care-aşa cum vrea şi-i place
În lume fiecărui parte-i face.
Să nu ne fie cu bănat că Femiu
Ne viersuie-a danailor răstrişte,
Căci oamenii mai bucuros ascultă
Cântarea cea mai nouă ce s-aude.
Îndură-te şi-ascultă şi tu, mamă,
Că nu numai Ulise, ci şi alţii
Aşa de mulţi au mai pierit la Troia.
Dar du-te tu-n cămara ta şi vezi-ţi
De stàtive, de furcă, şi sileşte
Pe roabe ca să deie zor la lucru.
De cuvântări vor îngriji bărbaţii
Şi mai cu seamă eu, stăpânul casei.”
Uimită ea se napoie-n odaie;
Luase-aminte cu ce rost vorbise
Băiatul ei. Suindu-se pe urmă
Cu roabele-mpreună ea în catul
De sus al casei, îşi plângea bărbatul
Cel dus de mult, până ce somn prielnic
Pe pleoape lin îi picură Minerva.
Făcură larmă-atunci şi gură multă
În sala cea umbroasă peţitorii
Cu toţii ahtiaţi după femeie.
Dar Telemah aşa le zise-ntâiul:
„Voi, peţitori ai mamei mele, care
Vă bateţi joc de noi din cale-afară,
Să stăm acum la masă să petrecem
În linişte şi zarva să-nceteze,
Că-i bine s-auzim pe cântăreţul
Dumnezeiesc cu viersu-i plin de farmec.
Iar mâne toţi să ţinem adunare
Ca să vă spun cuvântul meu pe faţă
Şi fără-nconjur să ieşiţi de-aicea,
Din casa mea. Vă pregătiţi aiurea
Ospeţele, mâncaţi avutul vostru
Poftindu-vă pe rând unii pe alţii,
Iar de vă pare vouă mai cu cale
Şi cu folos să irosiţi averea
De la un singur om, daţi iama-ntr-însa.
Dar eu într-ajutor chema-voi zeii,
Ca dânşii să vă dea răsplată dreaptă,

La mine-n casă moartea să v-ajungă
Şi nimenea să nu vă mai răzbune.”
Aşa el se răsti, iar ei cu toţii,
Muşcând de ciudă buzele cu dinţii,
Se minunau cum Telemah rostise
Cuvintele-ndrăzneţe. Dar îndată
Răspunse Antinou Eupitianul:
„De bună seamă, Telemah, chiar zeii
Te-nvaţă să ne iei de sus şi-obraznic
Aşa să cuvântezi. Să nu dea Joe
Vreodată să fii domn peste Itaca,
Cu toate că ai drept la moştenire.”
Dar Telemah lui Antinou îi zise:
„Ţi-oi spune verde, chiar dacă te mânii:
Aş vrea să-mi deie Cel-de-sus domnia.
Socoţi că ăsta-i răul cel mai mare
Ce pot să-l aibă oamenii pe lume?
Dar nu e rău să cârmuieşti poporul,
Că-ndată ţi se-mbogăţeşte casa
Şi eşti mai preţuit de lumea toată.
Ci domni mai sunt şi alţii în Itaca,
Bătrâni şi tineri. Dintre dânşii unul
Domnească, dacă-i mort acum Ulise.
Eu vreau să fiu aici stăpânul casei
Şi-al robilor ce tata-i dobândise.”
Iar Evrimah, feciorul lui Polibos,
Grăi-mpotrivă: „Telemah, se ţine
De zei cine să fie domn în ţară.
Tu stăpâneşte-ţi casa ta şi-averea.
Păzească Dumnezeu pe cine silnic
Te va prăda de-avere, câtă vreme
Itaca-i locuită! Dar din parte-mi,
Preabunule, vreau să te-ntreb de oaspe,
De unde veni el, din care ţară
Şi unde-i s-află neamul şi moşia?
Ţi-aduse ştire de sosirea tatii?
Sau vine după treburi de-ale sale?
Cum se sculă şi repede o şterse
Şi n-aşteptă o clipă să-l cunoaştem!
Părea că-i om de seamă după faţă.”
Iar socotitul Telemah răspunse:
„E dus pe veci şi nu se mai întoarce
Părintele-mi, o, Evrimah. De-acuma

Nu cred în ştiri, să vie de oriunde,
Şi nici nu iau în seamă prevestirea
Prorocului la noi chemat de mama
Şi întrebat anume. Dusul oaspe
E Mentes, are tată pe-Anhialos
Cel ortoman şi-i domn peste poporul
Din Tafos cel călătoreţ pe mare.”
Aşa vorbi, măcar că el ştiuse
Că-n oaspe a fost zeiţa întrupată
Iar peţitorii iarăşi se porniră
La chef nebun, la cântec şi la jocuri,
Şi petrecură până pe-nserate.
Dar cum îi apucă la chef amurgul,
Plecară toţi acasă să se culce.
Căzut pe gânduri, Telemah se duse
Să doarmă în iatacu-i nalt, deoparte
Clădit anume,-mprejmuit de-o curte
De toată frumuseţea. După dânsul
Păşi cu facle-aprinse Evriclea,
O roabă-a lui de treabă ce-a fost fiica
Lui Op, odrasla lui Pisènor, şi pe care
Odată, când era în floarea vârstei,
Cu-averea sa Laerte-o cumpărase
Cu preţ de douăzeci de boi, şi-n casă
O preţuia la fel cu-a lui soţie;
Dar nu s-apropiè nicicând de dânsa,
De teamă să nu-şi supere femeia.
Cu Telemah a mers atunci bătrâna
Cu facle aprinse-n mână; dintre roabe
Doar ea-l iubea mai mult, că din pruncie
Pe Telemah la sânu-i îl crescuse.
Deschise uşa la iatacul trainic,
Pe dăltuitul pat şezu flăcăul,
Îşi scoase straiul moale şi-l întinse
În mânile bătrânei pricepute.
Ea straiu-mpături şi, netezindu-l,
În cui pe lângă patul lui îl prinse.
Ieşi pe urmă din iatac şi uşa
De o verigă de argint o trase
Şi de curea împinse-apoi zăvorul.
Iar Telemah acolo peste noapte,
Culcat sub cerga-i moale de ţigaie,
Visa la drumul ce-i croise zâna.