E-așa frumos să rătăcești o noapte,
cu luna, ca o amforă, pe umăr,
să simți, asemeni fructelor prea coapte,
cum cad în tine gânduri fără număr.
Se-ntinde caldarâmul ca o apă,
ademenind molatecă piciorul,
și casele-și răsfață larg pridvorul,
în care luna n-a putut să-ncapă,
Și-a curs - argint și miere - prin grădină...
splendoarea ei poate-a făcut să cadă
- pierdute-ntr-o beție de lumină -
atâtea flori de-acacia pe stradă,
Și ea-i aceea care-n astă seară
îți face dor de-o vorbă de iubire
și de-un fermecător odinioară
pierdut în nu știu câte cimitire.
Asemeni unui braț de fată moartă
e luna ce te duce-așa, de umăr -
stafie, tu și ea, din poartă-n poartă,
să numeri gândurile fără număr.
Oprește-te, cuprinde-ți capu-n mâini,
și, dacă nu se poate astfel, plângi.
Că luna, luna asta n-o să stingi
decât cu jarul soarelui de mâini...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează