Soarta a vrut ca Moș Teacă să apară în urma lui Napoleon I, așa că acesta a definit constituția mai înainte decît mine. „Constituția - a zis micul caporal - este ceea ce ne ocupă mai mult și observăm mai puțin.”
Dacă n-ar fi zis-o căprarul franțuzesc, Moș Teacă ar fi fost azi original spunând el acest mare adevăr.
În adevăr, nu cunosc decât două chestii care pasionează mult publicul român: prețul grânelor în portul Brăila și constituția în întreaga noastră patrie; pe când însă de grâne se preocupă mai mult negustorii de cereale, constituția este calul de bătaie - măcar că constituția e de genul feminin - al tuturor negustorilor de piei de cloșcă.
Mă rog, să ne înțelegem puțin: ce este constituția?
Unii afirmă că e „pactul fundamental al unei națiuni”, alții că e „legea legilor”, alții că este piatra tutelară, fiecare român are câte o definiție, și nu așteaptă nici măcar să fie întrebat pentru ca să ți-o comunice.
Să nu se supere apărătorii acestei pietre, care nu-i bună nici măcar de pavaj, dar mie mi se pare că e un simplu moft național, inferior chiar unei găini, căci poate fi călcat și de claponi.
Odinioară, oamenii se închinau la lună, la stele, la capete de câini, la coroane mai mult sau mai puțin scumpe; astăzi, fiindcă zicem că ne-am civilizat, ne închinăm la constituție. în fond, amorului acesta orb pentru bucata de hârtie prevăzută cu ștampilele cuvenite l se poate aplica versul lui Scarron:
Je suis de mon amour pressè cruellement,
Mon esprit s’en altère et mon corps s’en constipe
Și dac-ai întreba pe fiecare-n parte „de ce atâta dragoste?”, ar da din cap - presupunând că ar poseda asemenea inutilitate fizică - și ar fi mai încurcat decît dacă l-ai întreba cine a fost primul papă la Roma. Atîta este de adevărat că amorul pentru constituție e un amor mai constituțional decît unele boale, cu care ne naștem fără să fi avut meritul de a fi lucrat pentru dobândirea lor.
Vă mărturisesc că. În ce privește credința în constituție, eu sunt ateu. Și aici, de acord cu reacționarul Thiers, cred că „o constituție, oricare ar fi, dă întotdeauna rezultate conforme cu starea prezentă a spiritelor.”
Mai pe românește: când o constituție poate fi călcată fără ca domnii călcători să fie imediat călcați și ei. Însemnează că nu suntem copți pentru altă constituție decât pentru... călcare.
Presupuneți că mâine. În loc de constituție, bărbații de stat se adună și ne dăruiesc un cauciuc oarecare. Ne-am uita la el, l-am admira poate; dar n-am face revoluție dacă ni l-ar lua înapoi. De ce? Pentru că, pasămite, nu prea prețuim cauciucul sub toate formele.
De altfel, lege fixă și cunoscută: nimic necesar nu dispare, și nimic nu dispare dacă dispariția nu-i necesară. Pentru ce a dispărut diligența? Pentru ce au dispărut opaițul, mucările 2, poșta lui Vilner, șalvaragni și alte ingrediente de astea intime ori sociale? Pentru simplul cuvânt că n-a mai fost nevoie de dumnealor la un moment dat.
Tot astfel - să iertați de vorbă proastă - poate dispărea o constituție, pe dată ce ea nu face parte integrantă din noi înșine, din viața sufletului nostru.
Și cum se poate dovedi că o constituție nu e înrădăcinată în națiune? Natural, prin însuși faptul că oricine o poate călca, fără ca această călcare să atragă altceva decât unu sau mai multe banchete ori parastase.
Invit pe Conu Lascăr să meargă în Anglia și să calce acolo constituția, dacă vrea să încerce ce vrea să zică „Anglia, țara clasică a constituționalismului”.
La noi însă, l-aș invita să sporească birurile, și am vorbi atunci! Cât pentru constituție, apoi nici Eaustin Hélie al franțuzilor, nici Ilie Foloștină al nostru nu-i țin de cald ori de frig.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează