o-ntreagă fustă dintr-un ţesut de-arginturi fin,
pe fundament de marmuri unde apare lin
umbra purtând o trenă de perle-n voal de nacru.
Pe mătăsoase lebezi ce-ating de-un stuf opac
cu trena lor de pană aproape luminoasă,
ea desfrunzeşte-o roză de nea funinginoasă
ale cărei petale scriu cercuri largi pe lac...
E vie?... ce deşerturi de stinsă voluptate
în care apa-n lame abia zvâcnind mai bate,
uzând secretul prag din ecouri de cristal...
Carnaţia confuză de roze moi deodată
se înfioară, când un strigăt de diamant fatal
crapă cu-un fir de ziuă marea poveste toată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează