Divinul vals se pierde’n noapte
se stinge într’un parc cu flori -
de-o dureroasă armonie
te simți cuprins - și parcă mori...
Să fie sfânta adiere
a geniului de artist,
ce-atinge sufletele noastre
nespus, ne’nchipuit de trist?
Sau este veșnicul tău farmec,
dumnezeiescul tău delir,
când, singură, în orice noapte,
îți plângi viața în clavir?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează