Eşti Dumnezeu, Isuse, şi mântuieşti o lume
prin moartea-ţi născătoare de noile idei;
dar mamă e Măria... ce-i pasă unei mume
de lume şi nelume, când piere fiul ei?
Tu mori, Cel-făr'de moarte, căci alte cruci Te cheamă
în alte lumi d-a rândul pe buni a-i mângâia.
Eşti Dumnezeu, Isuse, Măria însă-i mamă:
piroane, ea le simte; oţet, îl soarbe ea!
Ş-aleargă rătăcită, turnând Fecioara sfântă
mărgăritari de lacrimi pe calea lui Isus;
și plânsul nu-i mai seacă, ci-ţi pare că s-avântă,
s-avântă-naripată spre sferele de sus.
Ţăranul povesteşte - a lui e poezia! -
Că din acele lacrimi albina s-a născut:
amar i-e acul; mierea-i e dulce ca Măria;
și tot prin flori colindă cătând pe cel perdut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează