Noapte pustie - Demostene Botez

Parcă-am rămas eu singur pe pământ,

în cer, ca-ntr-o clopotniță uitată
e-un clopot greu care-a uitat să bată
cu funia purtată-n nori de vânt.

Cum înainte nu mai este vreme
în urma mea, din nu știu care veac,
prin noaptea cu aripi de liliac
începe nu știu cine să mă cheme.

Și pașii mei răsună după mine
ca niște bulgări care nu m-ajung,
răsună tot în jur așa prelung,
tot golul-n care nimeni nu mai vine.

Începe a umbla singurătatea,
în jurul meu ca o mulțime mare,
prin beznă cad furnici ce vor să care
în mușuroaie mari, pustietatea.

Se năruie-ntunericul din nou,
și-n noaptea-n care-s singura ființă,
pământu-mpovărat de suferință,
culcându-se-ngenunche ca un bou.