Odiseea lui Ulise. Cântul III - Homer

Când soarele din strălucinda mare
Ieşi pe bolta cerului de-aramă
Spre-a lumina pe zei şi-orice suflare
De pe pământul darnic în bucate,
Sosiră ei cu vasul lor la Pilos,
A lui Neleu temeinică cetate.

Pe mal aveau pilenii sărbătoare
Cinstind pe-al mării zeu albastru-n plete.
Buhai murgani jertfeau pe-a lui altare
În nouă şezători. La fiecare
Şedeau bărbaţii stol câte cinci sute
Şi vite aveau în faţă câte nouă.
Gustau cu toţii fripte măruntaie
Şi zeului ardeau alese buturi.
Iar călătorii traseră de-a dreptul
Şi strânseră vintrelele, -odgoniră
Corabia-n liman, apoi ieşiră,
Minerva-ntâi, iar Telemah din urmă,
Şi ea cu graiul i-apucă nainte:
„Tu, Telemah, să n-ai acum sfială
Cât de puţin. De-aceea doar pe mare
Călătorişi, ca tu să-ntrebi de tata,
Ce soart-avu şi ce pământ l-ascunse.
Să mergi întins la călăreţul Nestor,
Ca să vedem ce-o fi ştiind de dânsul.
Tu roagă-te de el să-ţi spuie verde,
Doar nu te va minţi, că-i prea cuminte.”
Iar chibzuitul Telemah răspunde:
„Dar cum să merg şi să mă port cu dânsul?
La grai cu rost nu sunt deprins, o, Mentor,
Ruşine-i ca un tânăr să întrebe
Pe un bătrân.” Dar zâna-aşa-l învaţă:
„La unele o să te-ajute mintea,
La altele vrun zeu, căci nu-mi închipui
Că te-ai născut şi ai crescut pe lume
Neocrotit de zei”. Aşa vorbindu-i,
Porni nainte repede Minerva,
Iar el păşi pe urmele zeiţei.
Sosiră ei în toiul sărbătorii
Pilenilor, pe unde sta moş Nestor
Cu fiii lui. Tovarăşii alături
Ospăţul pregăteau, frigeau la cărnuri
Şi în frigări înfeliau o parte.
Dar cum văzură pe străini, grămadă
Veniră toţi, îi strânseră de mână,
Şi-i îmbiară-n rând cu ei să şadă.
Întâi dar Pisistrat Nestorianul
S-apropie şi pe-amândoi de mână
Cu drag luându-i, i-aşeză la praznic

Pe blănuri moi peste prundişul mării,
Pe-aproape de-a lui frate Trasimede,
De tatăl lui. Le împărţi friptură,
Şi vin turnă într-un potir de aur.
Direse-apoi potirul spre Minerva
Şi zise-aşa: „Închin-acum, străine,
Stăpânitorului Neptun, căci tocmai
La praznicul acestui zeu venirăţi.
Închină-te şi-urează cum e data
Şi-ntinde apoi şi soţului paharul
Cu vin mieros; s-o fi-nchinând şi dânsul
La zei, de care toţi avem nevoie.
El e mai mic, de-o seamă-ar fi cu mine,
De-aceea-ntâi ţi-l dau potirul ţie.”
Aşa vorbi, şi i-a-nmânat paharul.
Se bucură Minerva de purtarea-i
Cuminte şi la locul ei, că-i dete
Chiar ei întâi potirul cel de aur,
Şi-ndată pe Neptun rugà fierbinte:
„Ascultă-mă, Neptun, zguduitorul
Pământului, şi nu te pune-n poară
Cu noi cei rugători la-ndeplinirea
Urărilor. Dar mai întâi de toate
Pe Nestor şi pe fiii lui măreşte-i
Şi pentru marea sărbătoare-a jertfei
Frumos pe toţi pilenii răsplăteşte-i.
Şi fă ca Telemah, când ne-om întoarce,
Să fi-mplinit chemarea pentru care
Venirăm pe corabia cea iute.”
Aşa urà şi-ndeplinea ea însăşi;
Dădu apoi lui Telemah potirul
Frumos îngemănat, cu care dânsul
De-asemenea-nchină dumnezeirii.
Pilenii rumeniră carnea toată,
O traseră din foc, o împărţiră
Şi s-apucară de slăvitul praznic.
Iar când de-ajuns mâncară şi băură,
Deschise vorba călăreţul Nestor:
„Mai bine acum când toţi se săturară,
Să întrebăm noi cine sunt străinii.
Voi, oaspeţi, cine sunteţi şi de unde
Călătoriţi pe-al apei drum? Cu treabă
Veniţi la noi sau hoinăriţi pe mare

Ca lotri care umblă în poghiazuri
Şi-şi pun viaţa pustiind pe alţii?”
Iar chibzuitul Telemah răspunse
Cutezător, că-l sprijini Minerva
Să-ntrebe despre dusul lui părinte.
Şi nume bun să-şi capete-ntre oameni.
Şi zise-aşa: „Tu, Nestor Neleiene,
Mândria mare-a neamului ahaic,
Mă-ntrebi cine suntem; eu ţi-o voi spune.
Venirăm din Itaca de sub Neion
Şi nu e vorba de vro treab-a obştii,
Ci de nevoia casei mele. Umblu
Să aflu ştiri despre vestitu-mi tată,
Ulise multpăţitul, despre care
Se zice că-n război, de tine alături,
Luase Troia. Despre toţi vitejii
Ceilalţi care luptară cu troienii,
Din auzite ştim unde-şi aflară
O moarte-amară. Numai el de Joe
Menit a fost necunoscut să piară.
Nu poate apriat să spuie nimeni
Unde-a murit. L-or fi răpus pe dânsul
Duşmanii pe uscat, sau chiar pe mare
O fi-nghiţit de undele Amfitritei.
De-aceea vin şi-ţi cad eu la picioare
Să-mi spui ce ştii de jalnica-i sfârşire,
De s-a-ntâmplat s-o vezi cumva cu ochii.
Ori auzit-ai povestind-o altul
Rătăcitor cu el, căci n-a fost nimeni
Născut pe lume mai de plâns ca dânsul.
Să nu mă cruţi de milă sau ruşine,
Ci spune-aievea ce-ai văzut ca martor.
Eu rogu-te, de ţi-a făcut vrun bine
Vorbind sau făptuind viteazu-mi tată
Şi s-a ţinut aşa de vorba-i dată
Odinioară-n Troia când nevoia
Vă copleşea pe toţi aheii - adu-ţi
Aminte acum şi spune-mi adevărul.”
Iar călăreţul Nestor îi răspunde:
„Iubitul meu, tu-mi pomeneşti de greul
Şi caznele ce-avurăm noi aheii,
Amarnici luptători, în ţar-aceea.
Vai, câte-am pătimit pe murga mare

Când rătăceam pe vase după pradă
Mânaţi fiind de-Ahile, câte iară
Prin harţele din jur de sub cetatea
Cea mare-a craiului Priam, pe unde
Căzură-apoi vitejii cei de frunte!
Acolo zace Aias cel războinic,
Şi-Ahile, şi Patroclu cel de-o seamă
Cu zeii de şoiman. Acolo zace
Şi Antiloh, voinicul şi alesul
Fecior al meu, neîntrecut în arme
Şi-n repejunea lui. Şi alte multe
Păţirăm noi atunci. Dar cine poate
De-a fir-a-păr să le înşire toate?
Să stai şi cinci şi şase ani de-a rândul
Să-ntrebi de toate câte suferiră
Săracii căpitani ahei la Troia,
Că tot nainte de-a-ncheia povestea
Ţi s-ar urî şi ai pleca în ţară,
Căci nouă ani într-una fără preget
Cercam noi fel şi chip să-i dăm de capăt
Războiului, şi Dumnezeu la urmă,
Cu chiu, cu vai, abia ne-a dat izbânda.
Pe vremea-aceea-n tabără nici unul
Nu sta să se măsoare cu Ulise
În agerimea minţii; pe oricine
Grozav îl dovedea cu isteţimea
Măritul tău părinte, că pesemne
Eşti fiul lui. Uimit mă uit la tine
Cum după vorbă-i semeni. Nici n-ai crede
C-ar semăna un tânăr la vorbire
Aşa cu el. Cât a ţinut războiul,
Eu şi Ulise nu ne dezbinarăm
Vreodată-n adunare şi la sfatul
Bătrânilor, ci tot uniţi, cu mintea
Şi chibzuirea ne trudeam s-aducem
Oştirii noastre cel mai mare bine.
Dar când cetatea lui Priam luarăm,
Purceserăm pe mare, însă zeii
Ne-mprăştiară şi ne-a fost întorsul
Nenorocit, ursit aşa de Joe,
Că n-am fost drepţi şi-ntregi la cap cu toţii.
De-aceea mulţi avură soartă tristă,
Că-i urmări urgia pierzătoare

A zânei cea cu ochi albaştri, fiica
Puternicului tată, care puse
La sfadă-atunci pe amândoi Atrizii.
Chemară ei la sfat pe toţi aheii,
Pe negândite, aşa cum le-abătuse,
Şi-aheii beţi veniră-n adunare.
Iar ei le-au spus cuvântul pentru care
Fu oastea-ntrulocată. Menelaos
Povăţuia pe-ahei s-apuce calea
Pe largul spate-al mării; Agamemnon
Nicicum nu se-nvoia, dorind mai bine
În loc să ţie oastea ca să-nchine
Jertfiri de-o sută de juncani, s-aline
Mânia cea urgelnic-a Minervei.
Dar nu ştia că n-avea el s-o-mbune
Nesocotitul; nu aşa de iute
Se mută gândul zeilor. Şi astfel
Rămase pe a lor şi se ciocniră
Cu vorbe grele-Atrizii, şi aheii
Se ridicară din sobor cu zarvă
De negrăit şi se-mpărţiră-n două.
Şi noaptea învrăjbiţi o petrecurăm,
Că Cel-de-sus ne-a dat răstrişte mare.
Iar dimineaţa traserăm pe mare
Corăbiile unii şi-nluntrarăm
Avutul şi femei frumos încinse.
Cealaltă jumătate din oştire,
Fiind ţinută-n loc, rămase-acolo
Pe lângă-Atride Agamemnon craiul.
Iar noi suind în vase-atunci plecarăm
Şi vasele pluteau aşa de iute!
Noianu-ntins un zeu îl netezise.
Când noi sosirăm în Tenèdos, dornici
De casa noastră, zeilor jerfirăm.
Dar încă nu vru Joe să ne-ntoarcem,
Nemilostivul, şi aprinse iară
A certei pară. Dintre noi o parte
Sub iscusitul, vrednicul Ulise
Se-ntoarseră napoi cu-a lor corăbii
Spre-a mulţumi pe craiul Agamemnon,
Iar eu, luându-mi stolul meu de vase,
Pornii la drum, simţind că nu-i a bine.
Plecă şi bătăiosul Diomede

Zorind pe-ai lui. Târziu în urma noastră
Plecă şi el, bălanul Menelaos,
Şi ne-ntâlni la Lesbos în răstimpul
Când stam la chibzuri încotro-i mai bine
S-o apucăm în lunga noastră cale:
Mai sus de Chios cel stâncos, de-a dreptul
Spre Psiria ostrovul, şi pe-acesta
La stânga să-l avem, ori mai la vale
De Chios să cotim Mimant vântosul?
Ceream de sus un semn să ni s-arate,
Şi semnul ni se-nvederă şi spuse
La mijloc să răzbatem largul mării
De-a dreptul către insula Eubea
Spre-a ne feri mai iute de năpastă.
Porni un vânt şuierător să sufle
Şi repede mânam pe căi pescoase
Şi peste noapte la Gerest sosirăm,
Şi lui Neptun jertfirăm multe buturi
De tauri dup-atâta mers pe ape.
În ziua cea de-a patra-au fost în Argos
Corăbiile ce vâsliră soţii
Viteazului, de cai domolitorul
Tidide Diomed. Iar eu spre Pilos
Mă îndrumai, că nu slăbi vreodată
Prielnic-adiere ce-o pornise
De la-nceput un zeu pe-a noastră cale.
Aşa venii şi n-auzii nimica,
Tu, fătul meu; de-aceea nu ştiu care
Dintre ahei pieri sau mai viază.
Iar tot ce-am auzit, de când mă aflu
În casa mea, poţi şti-o de la mine.
Ţi-oi spune-o drept, aşa cum se cuvine.
Se zice c-a fost cu noroc întorsul
Lăncerilor destoinici, mirmidonii,
Mânaţi de fiul cel slăvit şi falnic
Al marelui, viteazului Ahile.
Asemenea şi Filoctet, feciorul
Măreţ al lui Peant. Idomeneus
Napoi şi-aduse-n Creta oastea toată
Cât a putut scăpa nevătămată,
Căci nu-nghiţise marea pe nici unul.
Iar despre Agamemnon auzirăţi
Şi voi, măcar că locuiţi departe,

Că el s-a-ntors şi ce haină moarte
I-a dat Egist vicleanul, care însă
Amar o mai plăti. De-aceea-i bine
Ca omul după moarte-un fiu să lase
Ca să-l răzbune, cum a fost Oreste,
Că el ucise pe omorâtorul
Vestitului său tată. Cum se vede,
Şi tu eşti, dragul meu, frumos şi mare
Şi deci destul de tare, ca urmaşii
De bine să vorbească şi de tine.”
Chititul Telemah răspunse:
„Nestor, Tu marea fal-a neamului ahaic,
Prea bine-şi răzbună Orest pe dânsul,
Că n-au să-l uite niciodată-aheii
Şi mare slavă-i vor cânta urmaşii.
Să-mi dea şi mie-aşa putere zeii
Să mă răzbun pe peţitorii mamei,
Că prea mă doare-a lor nelegiuire.
Cum râs de mine-şi fac şi pun la cale
Blestemăţii! Dar nu ursiră zeii
Ca astfel de noroc s-am eu şi tata.
Deci trebuie să mă supun nevoii.”
La asta-i zice călăreţul Nestor:
„Iubitul meu, dă-mi voie de-o-ntrebare;
Fiindcă mi-aminteşti şi spui acestea
Şi-aud că-n ciuda ta la tine-acasă
Ca nişte hoţi se poartă peţitorii
Cei mulţi ai mamei tale, spune-mi mie:
Te laşi batjocorit de bunăvoie?
Sau te urăsc locuitorii ţării
Şi-ascultă spusa vrunui zeu?
Dar ce ştii De nu se-ntoarce tatăl tău vrodată
Şi nu le va plăti nemernicia
Sau singur, sau urmat de toţi aheii!
Să fii tu drag Minervei cea cu ochii
Străluminoşi, precum a fost Ulise,
Slăvitu-ţi tată, de-ngrijea de dânsul
La Troia, ţara patimilor noastre,
Că n-am văzut ţiind pe faţă zeii
Nicicând aşa cum ajuta Minerva
Făţiş pe tatăl tău. De-ar vrea tot astfel
Să ţie şi la tine, să te-ajute,
Cum şi-ar uita de nuntă peţitorii!”

Iar socotitul Telemah îi zise:
„Eu nu mai cred, mărite doamne Nestor,
Să văd de-acum urarea ta-mplinită,
Căci prea e mare vorba ce-ai rostit-o;
Ea mă uimeşte. Nu pot să-mi închipui
Îndeplinirea ei nici dacă zeii
Ar vrea cu dinadins aşa să fie.”
Grăi Minerva cea cu ochi albaştri:
„Ce vorbă ţi-a scăpat din rostul gurii,
Tu, Telemah? Să vrea un zeu, că lesne
L-ar izbăvi pe om şi din departe.
Dar eu aş vrea, chiar după multe-amaruri,
Mai bine să mă-ntorc la mine-n ţară
Să văd sosită ziua înturnării,
Decât să pier la-ntorsul meu acasă,
Cum a pierit sărmanul Agamemnon
În cursa lui Egist şi-a Clitemnestrei,
Soţia lui. Ci-i drept că nici chiar zeii
Nu pot scuti de moartea cea firească
Pe cine lor li-i drag, dacă-l doboară
Neîndurata soartă, mâna morţii.”
Dar socotitul Telemah răspunse:
„Să nu vorbim, o, Mentor, despre asta,
Deşi ne doare. Nu-i nimica sigur
De-ntorsul lui Ulise. Pân-acuma
Pieirea i-au voit nemuritorii.
Dar voi să-l mai întreb acum pe Nestor,
Căci el cu-nţelepciunea şi dreptatea
Întrece pe ceilalţi; împărăţit-a,
Precum se zice, vârste trei de oameni
Şi-n faţă-mi pare asemenea cu zeii.
O, Nestor Neleiene, spune-mi mie,
Te rog, tot adevărul. Cum se stinse
Al ţării domn mai mare Agamemnon
Şi unde-i fuse-atuncea Menelaos?
Ce moarte i-a urzit lui Agamemnon
Egist vicleanul, de-a putut răpune
Pe unul mai bărbat ca el? Ori poate
Din Argosul ahaic Menelaos
Lipsea, căci el umbla pierdut în lume,
De-a cutezat Egist pe crai s-omoare?”
Iar călăreţul Nestor îi răspunse:
„Ţi-oi spune toate, cum au fost aieve,

Copilul meu. Ţi-nchipui şi tu singur
Cum s-a-ntâmplat. Să-l fi găsit acasă
În viaţă pe Egist venind din Troia
Bălanul Menelaos, nu ţărâna
L-ar fi acoperit pe el la moarte,
Ci câini şi corbi l-ar fi mâncat pe dânsul,
Zvârlit pe câmp departe de cetate
Şi nu l-ar fi jălit nici o femeie,
Căci fapta-i fuse prea nelegiuită.
Că-n timp ce noi ne războiam în Troia,
El huzurind în fundul ţării Argos
Cea cu păşuni de cai, umbla cu vorba
Stăruitor să-nşele pe soţia
Lui Agamemnon. La-nceput respinse
Mărita Clitemnestra mârşăvia,
Căci ea era de treabă şi asupra-i
Veghea un cântăreţ, pe care-Atride,
Plecând la Troia, dinadins îl puse
Să-i străjuie nevasta. Dar la urmă,
Când cei-de-sus meniră-a ei cădere,
Atunci Egist pe cântăreţ îl duce
Într-un ostrov pustiu şi-l lasă-acolo
Spre-a fi mâncat de pasări răpitoare.
Apoi voios că se-nvoi cu dânsa,
O ia cu el acasă. Multe buturi
Mai arse pe-ale zeilor altare
Şi închină la temple multe-odoare
De ţesături şi aur; lucru mare,
Neaşteptat de dânsul, isprăvise.
În vremea asta eu cu Menelaos
Ca buni prieteni am plecat din Troia
Şi amândoi corăbiam pe mare.
Dar când eram la sfântul Suniu, capul
Ţinutului Atenei, iată Febos,
Cu blândele-i săgeţi ochind, ucise
Pe unul Frontis, fiul lui Onètor,
Cârmaciul lui Atride Menelaos,
Când se ţinea cu mânele de cârma
Corăbiei ce alerga pe valuri,
Pe Frontis care-n lume n-avea seamăn
La cârmuit de vase pe furtună.
Se-nlimăni acolo Menelaos,
Cu toată graba lui, să-ngroape soţul,

Să-şi facă cea din urmă datorie.
Dar când şi el călătorind pe mare
Cu vasele-i în fuga lor ajunse
La muntele cel răsărit Malea,
Străvăzător departe Joe-i dete
Un drum nenorocit, stârni asupra-i
Vijelioase vânturi şi cât munţii
Năprasnice talazuri, şi în două
Curmându-i flota, parte o împinse
Spre Creta, unde locuiau cidonii
Pe lângă apa lui Iardan. Răsare
La capătul Gortinei, nalt şi neted,
Un stei de piatră-n mare, iar la stânga
Talazuri grele Austrul alungă
Spre limba de pământ pe unde-i Festos,
Şi valuri mari iezeşte-o stană mică.
Aci sosiră vasele; vâslaşii
De cumpănă cu chiu, cu vai scăpară,
Dar vasele de stânci le sparse valul,
Iar alte cinci corăbii, negre-n ciocuri,
De apă şi de vânt fiind purtate,
Ajunseră-n Egipet. Şi pe vremea
Când Menelaos dup-averi şi hrană
Cu flota-i colinda străinătatea,
Egist în ţară săvârşi urgia,
Ucise pe-Agamemnon şi supuse
Poporul. Şapte ani domni el peste
Micena cea cu aur mult. În anul
Al optulea-i veni de sus veleatul:
Întors Orest cel nobil din Atena
Ucise pe Egist care-omorâse
Cu vicleşug pe scumpul său părinte;
Şi dup-acest omor dădu un praznic
Argiilor, făcu înmormântarea
Mişelului Egist şi-a urgisitei,
Nevrednicei lui mame Clitemnestra.
Şi tot atunci sosi şi Menelaos
Viteazul aducând avere multă,
Pe cât putu să-ncapă în corăbii.
Şi tu, iubite, îndelung departe
Nu pribegi lăsând acas-avutul
Şi oameni desfrânaţi să nu te prade
Averea ta-mpărţind şi drum zadarnic

Să baţi în lume. Doar la Menelaos
Te sfătuiesc şi zic să mergi. El singur
Venit-a de curând de prea departe,
Din ţar-acelor oameni, de la care
Nu poate-avea nădejde de-a se-ntoarce
Tot omul care-i abătut de vifor
Pe marele noian pe unde doară
Nici pasări într-un an nu pot să zboare,
C-aşa-i de mare, -ngrozitor noianul.
Deci du-te tu la el cu-ai tăi pe mare,
Ori, dacă vrei, pe jos. Tu ai teleagă
Şi cai la îndemână, ba te-ajută
Şi fiii mei, căci ei te pot petrece
Pe calea ta spre sacrul Lacedèmon
Pe unde e bălanul Menelaos.
Tu roagă-te să-ţi spună el ce ştie,
Doar nu te va minţi, că-i prea cuminte.”
Aşa vorbi. Iar soarele-asfinţise
Şi amurgi. Atunci Minerva zise:
„Frumos, ce-i drept, ai cuvântat, bătrâne,
Dar hai, tăiaţi voi limbi de pe altare
Şi vin amestecaţi spre închinare
Neptunului şi altor zei, ca-n urmă
Să ne vedem de somn, că-i tocmai vremea.
Lumina-apuse acum, veni amurgul
Şi la ospăţul zeilor nu-i bine
Să-ntârziem mai mult, ci să ne-ntoarcem.”
Aşa grăi, şi dânşii ascultară.
Iar crainicii pe mâni le toarnă apă,
Cu vin feciorii vârfuiesc ulcioare.
Ei gustă-ntâi şi-mpart la toţi potire,
Aruncă limbi pe foc, apoi se scoală
Şi-nchină vin. Iar după ce-nchinară
Şi-şi mulcomiră pofta cu băutul,
Minerva-atunci şi Telemah zoriră
Spre vasul albiat napoi să plece.
Dar îi ţinu, aşa luându-i, Nestor:
„Ferească Cel-de-sus ca voi să mergeţi
La vasul vostru astfel de la mine
Ca de la un calic, sărac cu totul,
Ce n-are-un aşternut, un ţol în casă
Spre odihnirea lui şi-a unui oaspe.
Ba niciodată n-are să se culce

Pe podu-unei corăbii tocmai fiul
Viteazului Ulise, câtă vreme
Eu vieţuiesc şi am feciori acasă
Ce pot primi pe cei ce vin la mine.”
Grăi Minerva cea cu ochi strălucii:
„Că bine-ai zis, tu, dragul meu moş Nestor;
Se cade Telemah să mi te-asculte,
C-aşa e mai cu cale. El cu tine
Să meargă la palatul tău să doarmă,
Iar eu la vasul negru mă voi duce
Spre-a da curaj la oameni şi-a le spune
Ce trebuie, căci între ei eu singur
Sunt mai bătrân; ceilalţi care-l urmează
Din dragoste, sunt tineri, toţi de-o seamă
Cu inimosul Telemah. Acolo
Dormi-voi în corabie-astă-noapte,
Iar mâne dimineaţă mă voi duce
La cauconii cei viteji, la care
Mă cheamă grea şi veche datorie,
Iar tu pe Telemah, fiindu-ţi oaspe,
Trimite-l c-o teleagă şi cu unul
Din fiii tăi; dă-i caii cei mai sprinteni
Şi mai voinici.” Aşa vorbi Minerva
Şi-apoi zbură deodată-n chip de vultur.
Uimiţi văzură toţi minunea asta
Şi Nestor se miră văzând cu ochii;
Luă de mână pe fecior şi-i zise:
„Iubitul meu, de bună seamă fi-vei
Bărbat ales şi vrednic, dacă zeii
Te însoţesc aşa din tinereţe.
Nu poate fi la mijloc decât unul
Din zeii din Olimp, şi-acela-i fiica
Lui Joe, zâna cea biruitoare,
Minerva care printre-argii la
Troia Cinstea şi pe viteazul tău părinte.
Ajută-ne, stăpâno, şi dă-mi mie,
Iubiţilor mei fii, soţiei mele
Cea vrednică de cinste, slavă naltă.
Ţi-oi da prinos o juncă lată-n frunte,
Neîmblânzită şi neînjugată
Şi polei-voi coarnele cu aur.”
Aşa ură, şi-l auzi Minerva.
Iar după asta călăreţul Nestor,

Urmat de gineri şi de fii, purcese
Spre casele lui mândre. Când sosiră
Cu toţii la palat, acolo-n sală
Pe rând şezură-n scaune şi-n jeţuri.
Şi cum veniră, în ulcior bătrânul
Amesteca cu apă un vin dulce
De unsprezece ani, ce-l deschisese
Şi-abia îl destupase chelăriţa.
Din el stropind, se tot ruga de fiica
Celui-de-sus ce-nvolbură furtuna,
Iar după ce-nchinară şi băură
Cât vrură ei, se duse fiecare
La el acasă să se culce. Numai
Pe Telemah, odrasla lui Ulise,
L-opri acolo Nestor ca să doarmă
Pe pat strujit în tinda cea cu boltă
Răsunătoare, şi cu el alături
Pe Pisistrat, lăncer destoinic, steagul
Voinicilor, fecioru-i care singur
Mai rămăsese nensurat acasă.
Iar Nestor însuşi se culcă în fundul
Înaltei curţi. Soţia lui, crăiasa,
Îi pregăti cu toate cele patul.
A doua zi când se iviră zorii
Trandafirii, Gerenianul Nestor
Din pat se scoală, iese şi s-aşază
Pe pietrele cioplite, netezite,
Strălucitoare marmură pe care
Şedea Neleu cel înţelept ca zeii.
Dar el murise, şi ca domn cu sceptrul
Şedea acuma Nestor, turn de veghe
Al neamului ahaic. Din iatace
Ieşind, s-au strâns în juru-i toţi feciorii,
Ehèfron, Stratiu şi Perseu şi-Aretos
Şi ca un zeu de chipeş Trasimede;
Al şaselea fu Pisistrat voinicul.
Aduseră şi-l aşezară-alături
Pe Telemah. Le zise-atunci bătrânul:
„Grăbiţi-vă, copii, să-mi faceţi voia
Ca să-mbunăm nainte pe Minerva,
Că ne-a venit făţiş la sărbătoare.
La câmp să meargă unul cât mai iute
Să spună ca să mâne-ncoa văcarul

O juncă de jerfit, şi altul iară
Să meargă şi s-aducă de la vasul
Lui Telemah pe toţi ai lui tovarăşi,
Afară de vro doi. Şi-n urmă altul
Să cheme pe Laerches aurarul
Să poleiască coarnele la juncă.
Rămâneţi voi ceilalţi pe loc şi spuneţi
Femeilor din casă s-aibă grijă
De-a pregăti o masă-n toată sala,
Să care-apoi şi scaune şi lemne
Şi apă de spălat pe mâni curată.”
El zise, iar ei toţi se sârguiră.
Veni şi junca de la câmp, veniră
Şi cei de la corabia cea iute,
Şi faurul cu sculele-i de-aramă,
Uneltele-i de meşteşug, ilăul
Şi cleştele cel tare şi ciocanul
Cu care el putea să bată aur.
Veni şi Palas spre a fi de faţă
La jertfele ce-aveau să-i deie. Nestor
Dădu bucăţi de aur lui Laerches.
Tot el bătu şi coarnele junincii
Le polei cu ele, ca Minerva,
Privindu-şi darul, s-aibă bucurie.
De coarne duse junc-atunci Ehèfron
Şi Stratiu, iar din casă-aduse-agheasmă
Într-un lighean împodobit Aretos,
În stâng-avea un coş cu orz. Acolo
Veni şi Trasimede – oşteanul vrednic
Cu o secure ascuţită-n mână
Să-njunghe vita; iar Perseu sta gata
Cu vasul pentru sânge. Călăreţul
Moş Nestor începu să facă slujba
Cu orzul, cu agheasma şi, zeiţei
Rostindu-i calde rugi, zvârli în flăcări
Un smoc de păr tăiat din capul vitei,
Şi-ndat-apoi, când ei sfârşiră ruga,
Şi presărară orzul, Trasimede
Cel neînfricoşat, venind aproape,
Izbi în ceafă vita cu toporul
Şi coardele răzbindu-i, el îi frânse
Virtutea vieţii. Chiuiră-ndată
Nurorile şi fetele lui Nestor

Şi-a lui nevastă Evridice, fiica
Mai mare-a lui Climenos. După asta
Ei junca ridicând de pe pământul
Umblat pe multe căi, o sprijiniră,
Iar Pisistrat, podoaba tinerimii,
O înjunghè. Când sângele-i cel negru
Se scurse tot şi n-avea viaţă-n oase,
Pe loc o şi tăiară-mbucăţind-o
Cum se cuvine, buturile toate
Şi le-nveliră-n prapuri îndoite
Şi puseră deasupra carne crudă.
Ardea despicături atunci bătrânul
Şi peste ele picură vin negru,
Iar tinerii ţineau frigări în mână.
Când coapsele-au fost arse şi gustară
Din măruntaie toţi, înfeliară
Şi-nfrigăriră carnea cea rămasă.
Ţiind apoi frigările-ascuţite,
Au început s-o frigă pe jăratic.
În vremea asta dalba Policaste,
Copila cea mai tânăr-a lui Nestor,
Pe Telemah îl duse să se scalde.
Şi-l îmbăie şi-l unse cu miresme,
Şi-l învăscu într-o manta şi-o haină,
Şi de la scaldă el ieşi ca zeii
La faţă de-arătos; apoi se duse
Şi s-aşeză pe-alăturea de Nestor,
Iar când fu carnea friptă şi luată
De peste foc, şezură ei la masă.
Trebăluiau în preajmă oameni harnici
Şi vin turnau în cupe mari de aur.
Când ei de-ajuns mâncară şi băură,
Luă cuvântul şi-ncepu moş Nestor:
„Copiii mei, aduceţi telegarii
Şi înhămaţi-i, şi grăbiţi-i calea
Lui Telemah”. Aşa grăi, iar dânşii
Cu drag îl ascultară. Caii repezi
În pripă la teleagă-i înhămară.
Iar chelăriţa puse vin şi pâne
Şi udătură ce o gustă domnii
Din neam de zei. Sui apoi în carul
Cel prea frumos băiatul lui Ulise,
Şi Pisistrat, alăturea de dânsul

Suindu-se, luă în mână frâul
Şi telegarii şi-i sili cu biciul,
Iar ei voios zburară pe câmpie,
Lăsară Pilos, nalta lor cetate,
Şi cât e ziua hamul clătinară.
Când soarele-asfinţi şi orice cale
Fu adumbrită, ajunseră la Fera,
La locuinţa lui Diocle, fiul
Lui Ortiloh, născutul din Alfeos.
Acolo dânşii-şi petrecură noaptea,
Iar el le dete daruri de-ospeţie.
A doua zi, când se iviră zorii
Trandafirii, ei înhămară caii
Şi-n carul înflorat suind, plecară
Pe poarta cea cu bolţi răsunătoare,
Plesniră roibii, care-o şi zbughiră.
Trecură prin ogoarele câmpiei
Şi drumul pân’la capăt şi-l făcură,
Aşa-i purtau de repezi telegarii.
În vremea asta soarele apuse
Şi căile se-ntunecară toate.