Odiseea lui Ulise. Cântul IV - Homer

Sosiră ei în Lacedèmon, ţara
Cea cùncavă şi plină de ponoare,
Şi poposiră-acasă la slăvitul Războinic
Menelaos. Nimeriră
Când el cu oameni mulţi de-ai lui la curte
Benchetuia la o-ndoită nuntă:
Îşi mărita mândreţe de copilă
Şi-o trimitea la fiul lui Ahile
Cel răzbitor de cete, după vorba
Ce-i dase şi-i jurase el la Troia,
Şi nunt-acum puneau la cale zeii.
El petrecea pe fata lui cu care,
Cu telegari departe, la oraşul
Vestit al mirmidonilor, pe unde
Era stăpân feciorul lui Ahile.
Şi aducea pe fata lui Alector,
Locuitor în Sparta, ca mireasă
Lui Mehapentes cel voinic, feciorul

Mezin al lui, mlădiţa unei roabe,
Căci n-avu parte de la zei Elena
Să aibă alt copil, de când născuse
Pe Hermiona, fiica-i drăgălaşă,
Sulegetă ca Venera de aur.
Aşa benchetuiau în casa mare
Şi petreceau vecinii şi tot neamul
Lui Menelaos. Într-aceia iată
Un cântăreţ dumnezeiesc cu lira-i
Cânta, şi-n vreme ce ţinea el hangul,
Doi căluşeri se tot roteau la mijloc.
Atunci la poarta curţii se opriră
Din cale Telemah şi al lui Nestor
Fecior chipos, cu carul lor, cu caii.
Ieşi nainte şi-i văzu pe oaspeţi,
Eteoneus, slujitorul harnic,
Mai-marele-ntre slugile domniei,
Şi se grăbi a înştiinţa stăpânul.
S-apropie de el şi-i zise astfel:
„Mărite doamne, doi străini veniră,
Doi oameni care par a fi din viţa
Puternicului Joe. Orânduieşte
Ce-i de făcut: să dezlegăm noi caii
De la teleaga lor, ori e mai bine
Să-i îndrumăm în gazdă la un altul?”
Dar se răsti bălanul Menelaos:
„Eteoneus, fiu al lui Boetos,
Tu nu erai aşa tehui nainte,
Dar iat-acuma buiguieşti ca pruncii
Nu furăm şi noi ospătaţi de alţii
De-atâtea ori pân-am sosit în ţară
Şi ne-a scăpat apoi de cazne Joe?
Dar hai, sloboade caii lor mai iute
Şi adu-i pe străini aici la masă.”
Cum auzi, el prin conac se duse
Şi porunci la slugi ca să-l urmeze.
Ei caii asudaţi îi deshămară
Şi-n grajduri îi legară de căpestre
Şi le-aruncară-apoi ovăz în iesle,
Ovăzul cu orz alb amestecară.
Şi traseră teleaga şi-o proptiră
De-al grajdului scânteietor părete,
Iar pe străini îi duseră-n palatul

Dumnezeiesc. Şi ei privind la toate,
Se minunau de curtea-mpărăţiei.
Părea că străluceşte-n tot palatul
Lumină ca de soare ori de lună.
Şi după ce şi-au desfătat privirea,
Ei fură duşi la baie, de intrară
Şi se-mbăiară-n scalde lustruite.
Când roabele-i lăură, i-oleiră
Şi-i învăscură-n straie moi de lână,
Ei s-aşezară lângă domn pe jeţuri.
Aduse apă de spălat pe mână
O fată, în frumos ibric de aur,
Pe un lighean de-argint, ca să se spele
Şi le întinse-o masă geluită.
Apoi cinstita chelăriţă-aduse
Şi dete pâne şi bucate multe
Poftindu-le din tot ce-avea păstrate,
Şi-un bucătar aduse-apoi friptura
De carne felurită şi mai puse
Pe lângă ei câte-un potir de aur.
Cu mâna craiul îi pofti şi zise:
„Mâncaţi întâi, vă bucuraţi. Pe urmă,
Când voi veţi fi cinat cu noi la masă,
Vă întrebăm cine sunteţi, că nu vi-s
Părinţii dintr-un neam lipsit de vază.
De bună seamă sunteţi fii de oameni
Purceşi din zei, de domni ce poartă sceptru.”
Aşa vorbi. Apoi luând friptura,
Un spate gras de bou ce-i sta-nainte,
Ca parte-a lui de cinste, o puse-n faţă
Străinilor. Ei mâinile-ncepură
Să-ntindă la bucatele gătite.
Iar când de-ajuns mâncară şi băură,
Numaidecât feciorul lui Ulise,
De Pisistrat apropiindu-şi capul
Spre-a nu fi auzit de alţii, zise:
„Ian uite, dragul meu, tu, Nestorene,
Prin sala asta ce frumos răsună!
Ce strălucire de argint, de aur,
De-aramă şi de chihlimbar şi fildeş!
Doar în Olimp de-o fi cumva la Joe
Palat la fel. Ce frumuseţi nespuse
Şi ce minuni! Uimirea mă cuprinde!”

Luă Atride seama când şoptiră
Şi le rosti cuvinte zburătoare:
“Copiii mei, nu-i nici un om pe lume
De semuit cu Joe, căci palatul
Şi-avutul lui n-au moarte niciodată.
Doar între oameni pot să fie unii
Mai mult sau mai puţin bogaţi ca mine.
Ci multe-am pătimit şi multă vreme
Pe lume-am rătăcit până ce adus-am
Averea pe corăbii. Tocma-n anul
Al optulea venii din pribegia
Din Cipru, din Fenicia, din Egipet.
Fusei la etiopi, la cei din Sidon
Şi la erembi, şi-n Libia, pe unde
La miei le creşte coarnele deodată
Şi oile pe an de trei ori fată.
Acolo nici stăpânul, nici păstorul
Nu sunt lipsiţi de brânză şi de carne
Şi lapte dulce, că mereu tot anul
Sunt alăptate oile şi mulse.
Ci-n vreme ce mi-agoniseam avere
Cutreierând meleagurile-acele,
Pe frate-meu un altul îl ucise
Hoţiş, pe nevestite, prin trădarea
Soţiei lui cea pròcletă. De-aceea
Eu n-am plăcere-a stăpâni averea;
Veţi fi ştiind şi voi din auzite
De la părinţi, oricare vor fi dânşii,
Că multe-am mai păţit; mi se prădase
Palatul meu cuprinzător de multe
Şi mari comori . Mai bine-aveam acuma
A treia parte din avutul casei
Şi-n viaţă să fi fost aceia care
Pieriră-atunci cât a ţinut războiul
Pe câmpul de la Troia, aşa departe
De Argos cel păscut de cai! Adese
Pe toţi mă pun a-i tângui şi-a-i plânge
Când stau în casă singur; ba cu plânsul
Mă răcoresc, ba încetez, că iute
De vaietul cel fioros te saturi.
Pe toţi îi plâng şi după toţi mă doare,
Dar nu aşa ca după unul singur,
De-a cărui amintire mi-este somnul

Şi masa de nesuferit, căci nimeni
Din toţi ai noştri n-a răbdat mai multe
Şi mai cumplite cazne ca Ulise.
Menit a fost să sufere sărmanul,
Iar eu în veci să tot oftez de doru-i,
Că-i dus de mult. Nici nu ştim dacă dânsul
E viu sau mort. L-o fi jălind bătrânul
Laerte şi-nţeleapta Penelopa
Şi Telemah, pe care-l părăsise
Abia născut acasă.” Asta zise,
Şi Telemah, de dorul lui Ulise,
Fu-nduioşat şi-l podidiră lacrimi
Din pleoape pe obraji, când auzise
De tatăl său. Şi apucându-şi haina
Cea porfirie o trase peste faţă.
Dar craiul îl ghici. Gândi în sine
Să-l lase-a pomeni de-al lui părinte
Ori să-l întrebe şi să-l cerceteze.
Şi tocmai când el cugeta la asta,
Din nalta-i, miresmata ei cămară
Veni Elena, asemenea Dianei
Cea cu săgeţi de aur. Iar Adrasta
Un scaun bine-făurit i-aduse,
Alcipa un chilim de lână moale,
Iar Filo un paner de-argint ce-i dase
Alcandra, a lui Polib soţie, care
Sălăşluiau în Teba din Egipet
Şi-aveau în casă mare bogăţie.
Polib atunci în dar lui Menelaos
Îi dete două căzi de-argint şi două
Tripeduri şi talanţi de aur zece.
Deosebit îi dărui Elenei
Nevastă-sa nepreţuite daruri:
O furcă de-aur, un paner cu roate,
Întreg de-argint şi împletit deasupra
Pe margine cu aur. Scula asta,
Cu tort ticsită, i-o aduse-acuma
Şi-o puse-n faţă Filo cămăraşa,
Lungind deasupra-i furca cea de aur
Cu caier stânjeniu. Şezu Elena
Pe scaunul ce-avea pe sub picioare
Un scăunel şi începu deodată
Pe soţul ei să-ntrebe: „Ştim noi cine

Sunt oamenii care-au venit acasă
La noi, tu, preamărite-al meu bărbate?
Mă-nşel cumva? Ori adevăr voi spune?
Dar inima-mi dă ghes, că niciodată
Eu nu văzui atât-asemănare
La un bărbat şi nici la o femeie,
De stau crucită când mă uit! vezi colo
Cum el arată àidoma feciorul
Nenvinsului Ulise; îmi pare mie
Că-i Telemah, pe care el, vestitul
Între bărbaţi, îl părăsise-acasă
Abia născut, când voi v-aţi dus la Troia,
Setoşi de crunt război, ca să vă bateţi
De dragu-unei nemernice ca mine.”
Bălanul Menelaos îi răspunse:
„La fel gândisem chiar acum, femeie.
Aşa era întocmai şi Ulise,
Aceleaşi mâni, aceeaşi uitătură,
Acelaşi cap şi tot aceleaşi plete.
De el acum eu mi-adusei aminte
Şi povesteam ce-aleanuri, ce obidă
De dragul meu a suferit sărmanul,
Şi-un plâns amar purcese atunci din ochii
Flăcăului, şi faţa el de jale
Şi-acoperi cu haina porfirie.”
Luă cuvântul Pisistrat şi zise:
„Nălţate doamne, fiu al lui Atreus,
E drept ce spui, e fiul lui Ulise;
Ci-i cumpănit şi se sfieşte dânsul,
Venit aşa cum e de-ntâia oară,
Să nu rostească vorbe negândite
În faţa ta, de-a cărui cuvântare
Ca de un zeu ni se desfat-auzul.
Ca să-l petrec, pe mine mă trimise
Părintele meu Nestor călăreţul,
Căci prea dorea pe tine să te vadă,
Ca tu să-i dai un sfat la tot ce are
De spus sau de făcut, că multe rabdă
În casa lui un fiu al cărui tată
E dus, când n-are-apărători pe alţii
Şi-i singur cum e fiul lui Ulise,
Că tatăl său e dus, şi-acum nici unul
Nu-l apără de răutate-n ţară.”

Grăi atunci bălanul Menelaos:
„La mine-n casă-i, doamne, chiar băiatul
Acelui scump prieten, care bietul,
De dragul meu, s-a canonit o viaţă
Şi care socoteam că între-ai noştri
Mai scump decât oricare-avea să-mi fie
De ne-ajuta pe noi stăpânitorul
De pe Olimp napoi să ne întoarcem
Pe mare în corăbiile noastre,
I-aş fi zidit în Argos o cetate
Şi un palat, şi-acolo din Itaca
L-aş fi adus pe el cu tot avutul,
Cu fiul lui, cu toţi locuitorii
Cetăţii lui, c-aş fi golit în Argos
Vreun oraş din prejurimi, din cele
Supuse mie. Aici fiind aproape,
Ne-am fi-ntâlnit adese şi nimica
Şi nimenea n-ar fi putut să curme
Iubirea dintre noi şi bucuria
Pân’ nu ne-ar fi acoperit viaţa
Al morţii nor cernit. Dar fericirea
Ne-o pizmui un zeu, care pe bietul
Ulise singur nu-l întoarse-n ţară.”
Aşa vorbi. Şi toţi cuprinşi de jale
Se-nduioşară. Şi plângea copila
Lui Joe-atunci, Elena argeiana,
Plângea şi Telemah, chiar Menelaos,
Cu ochii-nlăcrimaţi a fost şi fiul
Lui Nestor, Pisistrat, că-şi amintise
De Antiloh, de frate-său, viteazul
Neasemuit, ucis de Memnon, fiul
Fălos al Aurorei. Şi la dânsul
Gândind, rosti cuvinte-naripate:
„De câte ori te aminteam pe tine
Şi stam de vorbă între noi acasă,
Moş Nestor ne spunea, că tu Atride,
Eşti omul dintre toţi cel mai cuminte.
Deci dacă-i chip, ascultă-acum la mine.
Nu-mi place mie bocetul la masă.
Doar o să vie ziua cea de mâne
Şi nu mă supăr dac-atunci jăli-veţi
Pe orice muritor care s-ar stinge.
Că pentru bieţii oameni numai una

E cinstea cea din urmă: să-ţi tai părul
Şi pe obraz să laşi să-ţi curgă lacrimi.
Doar a pierit şi frate-meu, şi n-a fost
În oaste cel mai nebărbat din Argos.
Vei fi ştiind-o tu. Eu niciodată
Nu fui cu el şi nu-l văzui. Se zice
Că pe-Antiloh nu-l întrecea nici unul
În repejune şi-n războinicie.”
Bălanul Menelaos îi răspunse:
„Iubitul meu, grăit-ai tot ce poate
Grăi şi face-un om cu cap şi-n vârstă
Mai naintat ca tine. Nu mă miră;
Ca fiu al unui tată cum e Nestor,
Tu cugeţi sănătos. Se vede lesne
Vlăstaru  unui om pe care Joe
L-a fericit ca soţ şi ca părinte,
Că-i dete necurmată bucurie,
Tihnit să-şi ducă greul bătrâneţii
În casa lui şi feţii lui să fie
Întregi la minte şi-osebiţi în arme.
Lăsăm dar la o parte tânguirea
Cu care-am început şi să ne punem
Din nou la cină. Apă să ne toarne
Din nou pe mâni. De povestit e vreme
Şi mâne între Telemah şi mine.”
Aşa vorbi, iar harnica lui slugă
Asfalion pe mâni le toarnă apă,
Şi dânşii la bucatele gătite
Încep să-ntindă mânile grăbite.
Atunci Elena-avu o altă grijă:
Pe loc prelinse-n vinul lor de masă
Un leac ce-alină orice dor şi jale,
Un bàlsam uitător de orice rele.
Oricine înghiţea din el când vinul
L-amesteca cu apă într-o cană,
În ziua aceea nu-şi uda obrazul
Cu stropi de plâns, să fi murit chiar mama
Ori tatăl lui, ba chiar naintea-i
Cădea zdrobit un frate-al lui sau fiul
Şi el vedea sfârşitul lor cu ochii;
Aşa de bune, măestrite daruri
Avea Elena date de soţia
Lui Tonos, Polidamna din Egipet,

Pe unde ţărna darnică-n bucate
Dă multe buruieni de leacuri bune
Şi rele laolaltă amestecate
Şi oamenii mai mult decât oriunde
Sunt iscusiţi lecuitori de boale,
Căci ei se trag într-adevăr din
Peon, Vindecătorul zeilor. În urmă,
Când puse leacul şi-ndemnă să toarne
În cupe vinul, cuvântă Elena:
„Nălţate Menelaos şi voi fiii
Vestiţilor viteji, de bună seamă,
Ca unul care poate toate cele,
Dă Joe bun şi rău pe lumea asta,
Când unuia, când altuia. De-aceea
Şedeţi acum de ospătaţi în sală
Şi vă înveseliţi de o poveste,
Căci potrivite lucruri vă voi spune.
Eu n-aş putea să-nşir, să spun anume
Ce lupte-a dus netemător Ulise,
Dar iată una ce-ndrăzni să facă
La Troia, unde-avurăţi voi aheii
De furcă mult. Tot trupul şi-l sluţise
Rănindu-se şi îmbrăcat în zdrenţe,
În chip de rob, se furişă-n cetatea
Vrăjmaşilor şi, prefăcut, Ulise
Părea un cerşetor, cu totul altul
De cum era el la corăbii. Astfel
Se furişă-n cetate, iar troienii
Nu-l bănuiau de loc. Doar eu pe dânsul
Îl cunoscui, aşa tiptil cum fuse,
Şi-l întrebam; el s-ascundea isteţul,
Dar când pusei să-l spele şi să-l ungă,
Şi-l îmbrăcai şi mă jurai temeinic
Că nu-l voi da de gol până ce dânsul
Nu va sosi-ntre corturi la corăbii,
Ulise-atunci şi-a dat pe faţă taina.
Pe mulţi troieni cu sabia răpuse
Şi se întoarse între-ahei şi-aduse
Atâtea ştiri. Femeile troiene
Cu hohot se boceau, dar eu în mine
Mă bucuram, căci m-apucase dorul
De-ntors acasă şi-mi plângeam orbirea
Ce Venera-mi dăduse, când la Troia

Ducându-mă departe de-a mea ţară,
Mă-nstrăină de fata mea, de casa
Şi de bărbatul meu, desăvârşitul
De bun şi de frumos şi de cuminte.”
Adause la asta Menelaos:
„E drept ce-ai spus tu despre el, femeie.
În viaţa mea am încercat şi mintea
Şi sfatul multor oameni mari şi-umblat-am
Pe lume mult, dar nu-mi văzură ochii
Nicicând un om aşa cum fu Ulise.
Să vezi ce faptă mai făcu şi alta
El, vajnicul bărbat, odinioară
În calul cel de lemn cioplit, alături
De noi, de toţi fruntaşii cei din Argos,
Când aduceam troienilor pieire.
Venit-ai tu atunci la noi, acolo,
Mânată de vreun zeu ce-a vrut să deie
Troienilor izbânda. Te-nsoţise
Şi Deifob cel arătos ca zeii,
De trei ori ocolit-ai matahala
Scobită pipăind-o şi pe nume
Strigat-ai pe danai, pe toţi fruntaşii
Ascunşi în cal şi îngânat-ai glasul
Soţiei fiecărui dintre dânşii.
Eu care stam la mijloc cu Tidide
Şi cu Ulise glasul ţi-auzirăm.
Dam zor atunci şi eu şi Diomede
Să năvălim afară sau îndată
De-acolo să răspundem, dar Ulise
Ne-a potolit şi ne-a-nfrânat năvala.
Atunci tăcură molcom toţi aheii;
Anticlos, singur, mai voia să schimbe
Cu tine vorba, dar pe loc Ulise
Cu mâni vânjoase i-astupase gura
Şi ne feri de pacoste, ţiindu-l
Aşa într-una până ce Minerva
De noi atunci te-a depărtat pe tine.
Mintosul Telemah la asta zise:
„Nălţate-Atrid, stăpânitor de oameni,
E şi mai dureros că toate-aceste
Pe el de soartă crudă nu-l scutiră,
Şi nu l-ar fi scutit, de-avea Ulise
Chiar inimă de fier. Dar hai să mergem

Să ne culcăm în pat, ca noi pe urmă,
Dormind, de-odihnă dulce s-avem parte.”
Cum zise el, Elena argeiana
La roabe porunci să care paturi
În tindă şi să-mpăture-aşternuturi
Frumoase porfirii, să-ntindă scoarţe
Şi moi velinţi de-acoperit să puie.
Iar roabele ieşiră-apoi din sală
Cu facle-n mâni şi aşternură paturi.
Acolo-i duse pe străini un crainic
Şi amândoi în tindă se culcară,
Voinicul Telemah şi al lui Nestor
Fecior chipos. Iar fiul lui Atreus
Dormi năuntru-n casele înalte
Şi-alăturea de el dumnezeiasca
Între femei, cu straiul lung, Elena.
A doua zi, când zorile-nzoriră
Trandafirii, viteazul Menelaos
Din patu-i se sculă şi-şi puse haina,
Cu sabie-ascuţită se încinse
Şi după ce pe dalbele-i picioare
Legă sandale dalbe şi din casă
Ieşi leit un zeu la-nfăţişare,
S-apropie de Telemah şi zise:
„Voinice Telemah, ce treabă oare
Te-aduce-aici pe largul spate-al mării?
A ta nevoie ori nevoia obştii?
Să-mi spui tu asta drept.” Iar el răspunse:
„Nălţate-Atrid, stăpânitor de oameni,
Venii să-mi dai vr-o veste despre tata,
Mâncată-i casa-mi, dusă mi-e moşia,
La mine-acasă mişună duşmanii
Ce-mi tot înjunghe oi şi boi grămadă,
Sfruntaţii peţitori ai mamei mele.
De-aceea vin să-ţi cad eu la picioare
Să-mi spui ce ştii de jalnica lui moarte.
De s-a-ntâmplat s-o vezi cumva cu ochii
Ori auzit-ai povestind-o altul
Rătăcitor cu el, căci n-a fost nimeni
Născut pe lume mai de plâns ca dânsul.
Să nu mă cruţi de milă sau ruşine,
Ci spune-aieve ce-ai văzut ca martor.
Eu rogu-te, de ţi-a făcut vrun bine

Vorbind sau făptuind viteazu-mi tată
Şi s-a ţinut aşa de vorba-i dată
Odinioară-n Troia, când amarul
Vă copleşea pe toţi aheii, adu-ţi
Aminte-acum şi spune-mi adevărul.”
Adânc oftă şi zise Menelaos:
„Hei, Doamne, nişte păcătoşi şi fameni
Ar vrea să doarmă-n patul lui Ulise,
Bărbat aşa de vajnic în putere!
Cum dacă cerbul adormindu-şi puii
Sugari în cuibul unui leu puternic
Cutreieră păduri şi paşte iarbă
Pe văi, şi când apoi se-ntoarnă leul
La cuibul său, dă puilor o moarte
Năprasnică, la fel Ulise-odată
Zdrobi-va pe mişei. Dă, Doamne Joe,
Tu, Palas şi Apolon, ca Ulise
Să fie aşa cum fu odată-n Lesbos,
Temeinica cetate, când la sfadă
Sări din loc la Filomelianul,
De se luă la harţă el şi straşnic
Îl zdupui, şi veseli fur-aheii;
Aşa să fie când va da odată
De peţitori. Ce moarte fulgerată
Şi nunt-amară avea-vor ei cu toţii!
Iar despre ce mă-ntrebi şi-mi faci rugare,
Nimic n-oi ocoli spre înşelare
La povestit, ci toate câte-mi spuse
Adevărat Proteu, bătrânul mării
Le-oi spune drept, nimic nu voi ascunde.
Deşi doream napoi să vin încoace,
M-opriră prin Egipet încă zeii,
Căci nu le închinasem jertfe-alese
De boi întregi, că zeii vor de-a pururi
Aminte să-ţi aduci de datorie.
Pe marea văluroasă-n dreptul apei
Egipetul este ostrovul Faros,
Departe ca de-o zi călătorie.
Acolo-i un liman tihnit, pe unde
Corăbierii se-ngrijesc de apă
Şi dau pe mare drumul la corăbii,
Pe-acolo douăzeci de zile zeii
Mă-mpiedicau şi nu suflau pe apă

Prielnice-adieri însoţitoare
Plutirilor pe largul spate al mării.
Se isprăveau merindele-mi şi vlaga
Tovarăşilor mei, de n-avea milă
Şi nu mă izbăvea de rău acolo
Copila lui Proteu, înfricoşatul
Bătrân al mării, zâna Idotea.
Prea mult se-nduioşă când mă brodise
Pe mal nemernicind pustiu şi singur,
Departe de tovarăşi care-n jurul
Ostrovului se abăteau cu undiţi
Şi pescuiau, de-aceea ea şi-mi zise:
„Aşa copil zănatic eşti, străine?
Ori tu te laşi voios şi-ţi place astfel
Să stai tânjind? Că doar de multă vreme
Stai pironit aci-n ostrov şi nu poţi
Să-i dai de capăt răului, şi-ortacii
De foame ţi se istovesc.» La asta
Eu i-am răspuns: «Oricine eşti, zeiţă,
Mărturises că nu de bunăvoie
Rămân aici; voi fi greşit pesemne
Naintea domnitorilor din slavă.
Dar spune-mi – zeii doar ştiu bine - care
Nemuritor mă stânjeni pe mine
Şi calea mi-o-ngrădi şi nu mă lasă
S-o iau napoi pe marea cea pescoasă?”
Aşa-ntrebai, şi ea-mi răspunse-ndată:
„Rosti-voi numai adevăr, străine.
Colind-aici un zeu bătrân de mare
Nenşelător, Proteus Egipteanul,
Ce ştie toate-adâncurile mării
Şi e supusul lui Neptun. Se zice
Că el e tatăl meu şi născătorul.
Pândind aici, de poţi să-l prinzi pe dânsul,
Ţi-ar lămuri tot drumul cât de mare-i
Şi cum pe apă să te-ntorci în ţară.
Şi ţi-ar mai povesti, de vrei, mărite,
Ce bun şi rău ţi s-a-ntâmplat acasă
De când baţi cale trudnică şi lungă.”
Aşa-mi vorbi, şi eu zisei din parte-mi:
„Arată-mi mie cum să pun eu mâna
Pe zeul cel bătrân, că poate dânsul
De mine s-ar feri şi-i anevoie

Un om pe-un zeu să biruie vreodată.”
Aşa-i vorbii, şi ea pe loc răspunse:
„Voi spune drept şi apriat, străine.
Când soarele de-amiazi e-n cruci şi adie
Zefirul, zeul moş atunci răsare
De unde stă ascuns sub valuri negre
Şi merge de se culcă pe sub peşteri.
Şi focele-n duium adorm în juru-i,
Prăsila vederoasei zâne-a mării,
Ieşind din hău şi răspândind duhoare
Nesuferită din străfund de mare.
Chiar mâne-n zori de zi te duc şi-acolo
Te pun la pândă. Tu alege-ţi bine
Trei soţi mai inimoşi de la corăbii.
Să-ţi spun ce-apucături are bătrânul:
La început el va umbla-ntre foce
Şi le va număra. Iar când pe toate
Le-a socotit şi le-a văzut de-a rândul,
El are să se culce printre ele
Ca un păstor în mijlocu-unei turme.
Voi, cum îl veţi vedea lungit acolo,
Să v-aruncaţi asupra lui cu sila
Şi să-l opriţi din răsputeri în clipa
Când el s-ar repezi şi-ar da să fugă;
Va încerca el fel şi chip să scape,
Se va preface-n orişice făptură
De pe pământ, şi-n foc şi chiar în apă.
Să nu-l slăbiţi, cuprindeţi-l mai zdravăn.
Dar când o să te-ntrebe el pe tine,
Luându-şi chipul ce-l avea nainte,
Când s-a culcat, pe loc, atunci, viteze,
Desprindeţi pe bătrân şi daţi-i drumul
Şi-ntreabă care zeu te prigoneşte
Şi cum să te întorci napoi pe mare."
Aşa grăind, ea se cufundă-n valuri.
Eu merg pe prundul de pe mal la vase
Cu inima nespus de tulburată
Şi când ajung la vasul meu, la mare,
De cină mă-ngrijesc şi peste noapte
Culcându-ne dormim pe mal.
De-acolo, A doua zi, când se iviră zorii
Trandafirii, o iau pe prundul mării
Cea lată-n căi, mă rog de zei fierbinte

Şi iau cu mine trei aleşi tovarăşi,
Pe cei mai îndrăzneţi. Zeiţa, care
Se cufundase-n mare, din afundul
De ape aduse patru piei de foce
Abia jupite toate, şi cu ele
Se-ncumetă pe tatăl ei să-nşele.
Şi după ce săpă în prund culcuşuri,
Şezu şi ne-aşteptă pân’ce venirăm
La ea, de tot aproape. Dup-aceea
Pe rând ne culcă ea în gropi şi-aşterne
Deasupra fiecărui câte-o piele.
Dar groaznic ne-ar fi fost atunci pânditul,
Că prea de tot ne otrăvea mirosul
Ucigător al focelor de mare,
Că cine poate să se culce-alături
De-o lighioan-a mării? Dar zeiţa
Un mir dumnezeiesc, nespus de dulce,
Ne-aduse şi sub nasul fiecărui
Ni-l puse ea şi-mprăştie duhoarea
De la lighioane. Toată dimineaţa
Răbdarăm noi acolo şi-adăstarăm.
Ieşiră droaie focele din mare
Şi când pe ţărm în şir se cuibăriră,
Ieşi-n amiezi din mare şi bătrânul.
Găseşte rotofeiele de foce,
Pe toate le colindă, face seama.
Întâi pe noi ne numără-ntre ele
Şi nici nu bănuie-nşelătoria.
Se pune-apoi şi el pe jos şi-adoarme.
Dăm ţipăt noi atunci, sărim la dânsul
Şi-l încleştăm cu braţele. Iar moşul
Nu-şi uită meşteşugul vicleniei.
Întâi se face leu bărbos, pe urmă
Ba un balaur, ba gligan, ba pardos,
Ba pom înalt, ba apă curgătoare.
Noi nu-l slăbim de loc, îl ţinem zdravăn
Şi cu-ndârjire. El, sătul la urmă
De multele-i năzdrăvănii, mă-ntreabă:
„Dar cine, Atride, s-a vorbit cu tine
Să stai pândind şi să m-apuci cu sila?
Ce vrei tu de la mine?» Zic din parte-mi:
„Tu ştii, bătrâne. Ce te faci că nu ştii
Şi mă întrebi? Că doar de multă vreme

Stau ţintuit aci-n ostrov şi nu pot
Să iscodesc un mijloc de scăpare
Şi-mi lâncezeşte inima. Dar spune-mi,
Ca zeu care ştii toate, oare cine
Din zeii toţi mă-mpiedică pe mine
Şi calea-mi stăvili şi nu mă lasă
La-ntorsul meu pe marea cea pescoasă?”
Aşa-i zisei, iar el pe loc răspunse:
„Tu trebuie-nadins s-aduci lui Joe
Şi zeilor ceilalţi frumoase jerfe
Şi-apoi să pleci ca să ajungi în ţară
Mai repede călătorind pe mare.
Doar nu ţi-i dat să vezi pe-ai tăi de-acasă,
Şi nici conacul, nici a ta moşie,
Nainte de-a te-napoia la râul
Purces din cer, Egipetul, şi-a face
Măreţe jertfe sfinte de o sută
De boi nemuritorilor din slavă,
Doar astfel îţi vor da dorita cale.”
Aşa-mi grăi, şi inima-mi se frânse
La sfatul lui de-a merge iar pe mare
Drum lung şi-anevoios către Egipet,
Şi totuşi răspunsei: «De bună seamă
Voi face aşa cum tu mă-nveţi, bătrâne.
Dar spune-mi drept şi lămureşte-mi mie:
Sosiră-acasă teferi toţi aheii
Pe cari în viaţă i-am lăsat la Troia
Când am plecat în ţară eu cu Nestor?
Ori mai pieri de moarte crudă vreunul
La-ntoarcerea-i pe mare sau la sânul
Prietenilor lui după-ncheierea Războiului?”
Iar el aşa-mi-răspunse:
„De ce mă-ntrebi de asta tu, Atride?
Nu-i bine-a şti şi a-mi cunoaşte gândul;
Mă tem că-ndată vei începe a plânge
Cum auzi-vei toate de-amănuntul,
Că mulţi pieriră, mulţi din ei scăpară.
La-ntors muriră două căpetenii
Din cele mai fruntaşe-ntre aheii
Cei ferecaţi în arme de aramă;
Tu-i ştii pe cei care căzură-n luptă.
Mai este unul viu, oprit pe mare.
E Aias, cel care pieri cu flota.

Întâi Neptun l-apropie de Gira,
Nămornicele stânci, şi de talazuri
El l-a ferit. Şi-ar fi scăpat de moarte,
Cu toată ura ce-i purta Minerva,

De nu rostea cuvinte nenfrânate
În marea lui orbire. Se fălise
Că peste voia zeilor va trece
Nevătămat şi sigur largul mării.
Neptun atunci cum i-auzi trufia,
Îndată cu mâni tari luând tridentul,
Din răsputeri izbi în stânca Girei
Şi-o despică în două, iar o parte
Rămase tot pe loc; bucata ruptă,
Pe care-ntâi în marea lui orbire
Se împlântase-Aias, de-a fost pe urmă
Purtat pe valul mării nesfârşite,
Adânc se cufundă. Şi astfel dânsul
Pieri-necat în unda cea sărată.
Iar fratele-ţi la-ntoarcerea-i cu flota
Se smulse într-un fel de la pieire,
Că-l izbăvi Junona cea-nchinată.
Dar tocmai când era pe-aci s-ajungă
La plaiul nalt Malea, -nvolburarea
Smuncindu-l, îl luă pe-ntinsul apei,
De tot ofta din greu, până la capul
Ţinutului, pe unde mai nainte Şedea
Tiest şi-acum avea locaşul Feciorul său
Egist. Dar când la urmă
Întorsul îi păru de-acolo sigur
Şi vânt prielnic îi suflară zeii
Şi tot sosi cu oastea lui acasă,
Cu drag îşi puse el picioru-n ţară
Şi-şi sărută îmbrăţişând pământul.
Şi multe lacrimi calde-i picurară
Din ochii lui, când el văzu olatul
Dorit al lui. Dar îl zări străjerul
Cel aşezat pe foişor de însuşi
Egist vicleanul pentru-a lui pândire
Şi căruia îi juruise plată
De doi talanţi, aşa că el tot anul
Stătea veghind, ca nu cumva viteazul
Pe neştiute să pătrundă-n ţară
Şi cu putere de război să vie.

Se duse-atunci la domnul său iscoada
Să-i dea de veste, iar Egist îndată
Urzi cea mai vicleană cursă. Alese
Vreo douăzeci de oameni pe sprânceană
Şi la pândiş i-ascunse; pe de alta
Orândui la curtea lui un praznic.
Apoi purcese cu alai de care
Spre a pofti pe craiul Agamemnon
Cu gând nelegiuit. L-aduse acasă
Pe el care nimic nu bănuise
Şi după ospătare îl ucise
Cum cineva ucide-un bou în staul.
Şi nu rămase nici un om din soţii
Lui Agamemnon şi Egist, cu toţii
Pieriră prin palat.» El asta-mi spuse
Şi-mi fu zdrobită inima. Pe prunduri
Lăsându-mă plângeam; mi se scârbise
De viaţă şi de-a soarelui lumină.
Când fui sătul de plâns şi zbuciumare,
Mi-a zis neminţătorul moş al mării:
„Dar nu mai plânge-aşa mereu, Atride,
Nimica doar nu folosim cu plânsul.
Ci caută s-ajungi mai iute-n ţară:
Ori viu găsi-vei pe Egist ori poate
Orest l-o fi răpus pe el nainte,
Şi tu poţi fi de faţă la-ngropare.
„Aşa-mi vorbi, şi inima-mi bărbată
Se-nvioră, cu toat-a mea mâhnire.
Şi mai rostii cuvinte zburătoare:
„Ştiu soarta celor doi viteji acuma,
Dar spune-mi de celalt care-i pe mare
Ori a murit, căci voi s-aud de dânsul,
Deşi mă doare”. Iar Proteu răspunse:
„E fiul lui Laerte din Itaca.
Eu l-am văzut cu ochi scăldaţi în lacrimi,
Într-un ostrov, în casele zeiţei
Calipso, care-l ţine cu de-a sila.
Nu poate-n ţară el napoi să vie,
Că n-are vase cu lopeţi şi oameni
Să-l ducă-n spatele întins al mării.
Dar ţie, preamărite, nu ţi-e scrisa
Ca orice om să mori de moarte-n Argos.
Trimis vei fi de zei la capul lumii,

Pe câmpii Elizèi, pe unde şade
Bălanul Radamantis, unde omul
Trăieşte mai ferice, că nu-i ploaie
Şi nici ninsoare, nu-i nici iarnă lungă,
Ci pururea suflare lină-adie
Din Ocean şi mângâie pe oameni,
Căci tu ai pe Elena de soţie
Şi ei te ţin de ginere-al lui Joe.»
Aşa vorbind, el se cufundă-n valuri.
Eu merg pe prundul de pe mal la vase
Cu inima nespus de tulburată.
Şi când sosesc la vasul meu, la mare,
De cină mă-ngrijesc, şi peste noapte
Culcându-ne, dormim pe malul mării.
A doua zi, când se iviră zorii
Trandafirii, întâi de pe prundişuri
Corăbiile împinserăm pe mare,
Catargul ridicarăm la corăbii
Şi-ntinserăm vintrele. Lopătarii,
Suind apoi, se puseră pe laviţi.
Şi stând acolo-n şiruri, începură
Să bată cu lopeţi albastra mare.
Şi iar oprii corăbiile-n apa
Egipetului, râu purces din slavă,
Şi-acolo închinai jerfiri de-o sută
De boi întregi. Şi după ce eu astfel
Am potolit a zeilor mânie,
Am movilit mormânt lui Agamemnon
Ca numele-i neasfinţit să fie.
Acestea isprăvind, pornii pe mare.
Iar zeii vânt prielnic îmi suflară
Şi repede mă petrecură-n ţară.
Dar hai şi mai rămâi la mine-n casă
Ca oaspe-al meu, să se-mplinească-ncalte
Vro unsprezece, douăsprezece zile.
Cu bine-atunci napoi te voi trimite,
Ţi-oi face parte din frumoase daruri,
Trei cai şi o teleagă lustruită.
Ba şi-un potir frumos, să-nchini cu dânsul
La zeii care-ntorsul meu grăbiră.”
Isteţul Telemah răspunse: „Atride,
Să nu mă ţii pe-aici mai multă vreme.
Un an întreg aş sta voios la tine

Şi nu m-ar prinde dor de-ai mei, de-acasă,
C-aşa mi-e drag s-ascult a ta comoară
De spuse şi de povestiri. Dar soţii
Nerăbdători m-adast-acum la Pilos,
Căci prea m-ai zăbovit pe-aici la tine.
Iar darul ce mi-l dai, odor să fie
De pus deoparte. Nu pot duce caii
La mine-n ţară;-i voi lăsa la tine
Să fie-aici podoaba ţării tale,
Căci tu domneşti pe o câmpie-ntinsă
Cu mult trifoi şi grâu, ovăz şi cimbru
Şi orz îmbelşugat. Iar în Itaca
Nu-s mari întinderi, nu e vreo livadă,
Ci-i loc de păşunat numai de capre
Şi prea-i nălţime ca să pască stave,
Că nu-i nici un pământ încins de mare
Bun de livezi şi de umblat cu caii,
Şi mai presus de toate-aşa mi-i ţara.”
La vorba lui zâmbi voios Atride,
Cu mâna-l netezi şi iar îi zise:
„Se vede după felul cuvântării,
Copilul meu, că eşti de viţă naltă.
Schimba-voi darul. Lesne o pot face.
Ţi-oi dărui cel mai de preţ şi mândru
Din multele-mi odoare ce-am în casă.
Ţi-oi da o cană bine făurită,
De-argint e toată, gura ei de aur,
Lucrarea lui Vulcan. Mi-a dăruit-o
Fedim, viteazul domnitor din Sidon,
Când eu, trecând la-ntoarcerea-mi pe-acolo,
În gazdă mă primi. Vreau scula asta
Eu ţie să ţi-o dau.” Aşa-mpreună
Vorbiră ei, în vreme ce mesenii
Intrară la conac şi oi mânară
Şi-aduseră şi vin din cel mai tare.
A lor neveste cu marame dalbe
Purtau în coşuri pâni. Şi astfel dânşii
Se îngrijeau de-ospăţul lor la curte.
Iar înaintea curţii lui Ulise
Stau petrecând şi azvârlind cu discul
Şi lancea peţitorii pe loc neted,
Pe unde-şi lăfăiau neruşinarea;
Doar Antinou şi Evrimah cel mare,

Fruntaşii peţitorilor, feciorii
Cei mai de neam, şedeau pe jos când fiul
Lui Noemon s-apropie de dânşii
Şi începu pe Antinou să-ntrebe:
„O, Antinou, ştim noi sau nu când vine
Din Pilos fiul lui Ulise? Dânsul
Cu vasul meu plecă, şi mie acuma
Mi-ar trebui călătorind pe mare
Să merg pe la Elida, c-am pe-acolo
Douăsprezece iepe supte încă
De muli nedomoliţi şi buni de muncă;
Vreau să-mi aduc şi să-mblânzesc pe unul.”
Aşa grăi, iar dânşii se mirară,
Căci nu credeau să fie dus la Pilos,
Ci că petrece în ostrov la ţară
Pe lângă turma lui sau cu porcarul.
Întreabă Antinou Eupitianul:
„Dar când plecă şi care-i fură soţii?
Să-mi spui tu drept. Luă voinici de-ai noştri
Sau robi şi-argaţi de-ai lui? Că doar şi asta
Putea s-o facă, şi mai spune-mi încă:
Cum ţi-a luat corabia? Cu sila?
Ori i-ai împrumutat-o de la tine,
Rugat fiind?” Iar Noemon răspunde:
„I-am dat-o eu aşa, de bunăvoie,
Că ce-ar putea să facă orişicine
Când stăruie un om aşa ca dânsul
Îngrijorat? Cu greu s-ar da în lături.
Însoţitorii lui sunt oameni tineri,
Fruntaşi din obşte-aleşi dintre ai noştri,
Şi-n capul lor vedeam păşind pe
Mentor Sau pe un zeu asemenea cu dânsul.
Dar e ciudat că ieri de dimineaţă
Pe Mentor l-am zărit din nou pe-aicea,
Deşi plecase el atunci spre Pilos.”
Aşa vorbi, apoi se duse-acasă
La tatăl său. Cei doi rămaşi acolo
Stăteau miraţi în sinea lor trufaşă.
Făcură pe ceilalţi să înceteze
Din joc şi să s-adune laolaltă.
Luă cuvântul Antinou şi zise
Mâhnit, cuprins de aprigă mânie,
Cu ochi aprinşi, învăpăiaţi ca focul:

„Vai! Telemah făcu un lucru mare,
Cutezător porni la drum pe ape.
Ne-nchipuiam că nu va fi în stare.
În ciuda noastr-a celor mulţi, o şterse
El un copil, pe mare-şi trase nava
Şi din popor alese soţi de frunte.
Deci tot mai rău de-acum o să ne fie.
Dar bată-l Cel-de-sus pe el mai bine
Nainte de-a-l ajunge bărbăţia!
Voi daţi-mi o corabie fugace
Şi douăzeci de soţi, ca la întorsu-i
Eu calea să-i aţin între Itaca
Şi stâncile din Same, la strâmtoare,
Să fac să-i fie-amar călătoritul
Pe mare după tatăl său.” El zise
Şi toţi se învoiră, se-ndemnară
Şi-ndată ridicându-se intrară
În casa lui Ulise. Penelopa
Nu-ntârzie-ndelung până să afle
Ce unelteau în taină peţitorii;
O-nştiinţă doar bunul crainic Medon,
C-afară-n curte le-auzise sfatul
Când planul lor şi-l puseră la cale.
Cum merse el prin casă la crăiasa
Să-i dea de veste şi păşi pe pragu-i,
Aşa-l primi cu gura Penelopa:
„De ce mi te trimiseră, o, Medon,
Măriţii peţitori? Să spui la roabe
Să lase orice trebi, să cate numai
De masa lor? De n-ar ajunge dânşii
Să mai peţească, să petreac-aiurea
Şi-aici să fie-acuma cel din urmă
Ospăţ al lor! C-aicea vă tot strângeţi
Şi tot zvântaţi averea asta multă
Şi-mi despoiaţi băiatul cel cuminte.
N-aţi auzit de la părinţii voştri,
De când eraţi copii, ce bunătate
De om a fost Ulise pentru dânşii?
Căci nu nedreptăţi-n popor pe nimeni
Vrodată el cu fapta sau cu graiul
Cum fac de obicei stăpânitorii,
Iubind pe unii, duşmănind pe alţii.
El nu-şi făcu de loc şi niciodată

Păcat c-un om. La voi însă se vede
Pornirea şi mişelnica purtare,
Că n-aveţi mulţumită pentru bine.”
Dar cumpănitul crainic îi răspunse:
„De-ar fi aceasta, doamnă, cea mai mare
Nenorocire! Dar mai este alta
Cu mult mai mare şi mai grea, urzită
De peţitori. Ferească cel din slavă
De-a se-mplini! Pe Telemah ei cată
Cu armele-ascuţite să-l omoare
La-ntorsul lui acasă, că el dus e
Să-ntrebe despre tatăl său la Pilos
Şi în Lacedemona.” Asta-i zice
Şi ea slăbeşte-n piept şi în picioare
Şi amuţeşte-o vreme. I se umplu
De lacrimi ochii, i se stinge glasul
Înfloritor. Într-un târziu întreabă:
„De ce plecă feciorul meu, o, Medon?
Nu-i trebuia să umble în corăbii,
Telegile bărbaţilor pe mare
Ce bat aşa de mult noian de ape.
Ori vrea să-i piară numele din lume?”
Dar socotitul Medon îi răspunse:
„Nu ştiu, l-o fi urnit vrun zeu ori poate,
De sine îmboldit, plecă la Pilos,
Să-ntrebe dacă tată-său se-ntoarce,
Să afle despre soarta ce-avu dânsul”.
Aşa vestind-o, el napoi se trase
Prin casa lui Ulise. Iar crăiasa
De-o crâncenă durere fu cuprinsă,
De nu putu să şadă ea pe scaun,
Măcar că erau multe prin odaie,
Ci se lăsă acolo, chiar pe pragul
Mândreţii de cămară şi se puse
Pe vaiet tânguios şi împrejuru-i
Se văietau şi roabele din casă,
Şi tinere şi mai trecute, toate.
Din greu oftând se plânse Penelopa:
„Luaţi aminte, fetelor iubite,
Cum Cel-de-sus mi-a dat necazuri mie
Mai multe decât altora născute,
Crescute mari alăturea de mine.
Întâi pierdut-am un bărbat în lege,

Cu inima de leu, cu-atâtea daruri,
De nu-i găseşti între danai pereche.
De bun îi merse pomina prin Argos
Şi prin Helada. Iat-acum din casă
Vântoasele-mi răpiră şi pe fiul
Iubit al meu şi slava-i mistuiră
Şi nu ştiui când el plecă în lume.
Hainelor, nici voi n-avurăţi grijă
Din pat să mă sculaţi, ştiind prea bine
Că el porni spre vasul lui la mare.
De-aş fi ştiut cumva c-avea să plece,
El negreşit ar fi rămas la mine,
Cu toată graba lui, sau după dânsul
M-ar fi lăsat pe mine moartă-n casă.
Dar alergaţi, chemaţi-mi pe moş Doliu,
Pe omul meu ce mi-l dăduse tata
Când am venit aici, îngrijitorul
Grădinii mele cu pomet. Mai iute
Să meargă el să spuie-aceste toate
La socrul meu Laerte. Poate dânsul
Să-nchipuie un mijloc şi să vie
De-acolo să se jăluie pe faţă
La tot poporul care vrea şi lasă
Să piară neamul lui şi-al lui Ulise.”
Luă cuvântul maica Evriclea:
„Nevastă dragă, poţi cu nendurare
Să mă omori sau să mă cruţi în casă,
Eu tot mărturisi-voi adevărul.
Ştiusem toate şi-i dădui ce dânsul
Îmi porunci, şi pâne şi vin dulce,
Dar mă făcu grozav să jur nainte
Că nu ţi-oi spune până ce n-or trece
Aşa ca la vr-o douăsprezece zile
Sau până ce pofti-vei tu să afli
De dusul lui, ca nu cumva cu plânsul
Să ţi se strice faţa ta frumoasă.
Dar tu-mbăiată şi-mbrăcată-n straie
Curate şi de şerbe însoţită,
Te suie-n casa ta de sus şi-acolo,
Născutei sfinte din ceresc părinte,
Zeiţei Palas roagă-te, că poate
Chiar de la moarte fiul să ţi-l scape,
Ci nu mai amărî pe necăjitul

Moşneag Laerte. Nu cred doar ca zeii
Aşa de mult să duşmănească neamul
Odraslei lui Arcesiu. Mai trăi-va
Din el vreunul care să mai ţie
Şi curtea şi mănoasa lui moşie.” Aşa-i vorbi.
Şi doamn-atunci bocitul
Şi-l mulcomi, şi-opri din ochi plânsoarea.
Se scald-apoi, se-mbracă în veşminte
Curate şi, de şerbe însoţită,
Se suie-n casa ei de sus. Îşi pune
În coşu-i orz şi-ncepe-aşa rugarea:
„Ascultă-mă, tu, fiică neînvinsă
A zeului ce poartă vijelia!
De ţi-a jerfit vrodată buturi grase
De boi şi de berbeci Ulise-acasă,
Mai adu-ţi tu aminte-acum şi scapă
Pe fiul meu iubit şi ocroteşte-l
De peţitorii cei haini şi-obraznici.”
Rosti şi dete-un ţipăt de durere
Şi rugăciunea i-auzi Minerva.
În vremea asta în umbrita sală
Benchetuiau cu zgomot peţitorii.
Zicea cutare din trufaşii tineri:
„De bună seamă-acum ne face nuntă
Crăiasa mult-peţită. N-are ştire
C-am pus la cale-a fiului său moarte.”
Aşa râdeau, dar nu ştiau sfârşitul
Urzirii lor. Iar Antinou le zise:
„Abraşilor, feriţi-vă-mpreună
De orişice cuvinte-ncumetate,
Să nu vă spuie cineva prin casă.
Dar hai tăcuţi sculându-ne să mergem
Ca noi să facem cum ne-a fost vorbirea
Plăcută tuturora.” Astfel zise
Şi-alese douăzeci de oameni zdraveni.
Porniră spre corabia cea iute
Pe prundul mării. Mai întâi dădură
Corabia spre afundişul apei,
Catargul ridicară şi-mpânziră;
Trecură toate vâslele-n curele
Pe rând, lăţiră albele vintrele
Şi duseră-ale vasului dichisuri
Strădalnicii năieri. Opriră nava

Pe larg. Apoi pe mal ei toţi ieşiră.
Cinară şi-aşteptară să-nnopteze.
Iar înţeleapta Penelopa-n catul
De sus al casei se culcă flămândă.
Ea nu-mbucă şi nu bău nimica,
De grija ce o tot rodea, de scapă
De moarte fiul ei ori o să fie
Răpus de peţitorii cei obraznici.
Cum stă îngrijorat un leu când leota
De vânători vicleni îl împresoară,
Aşa ea se zbătu până ce somnul
Cel molcom îi veni, şi-n pat se-ntinse
Şi, adormind, se destinse întreagă.
Minerv-atunci închipui şi alta:
Ea plăsmui o umbră, o femeie
Asemenea copilei lui Icariu,
Iftima cea-nsoţită cu Eumelos,
Locuitor în Fera, şi-o trimise
La curtea lui Ulise ca s-aline
Suspinele şi lăcrimosul vaiet
Al tristei, tânguioasei Penelopa.
Se furişă-n iatac pe la cureaua
De la zăvor, stătu la cap şi-i zise:
„Dormi, soră, tu, mâhnită Penelopa?
Dar nu te vor lăsa pe tine zeii
Huzuritori să plângi şi să te smicuri
Că tot are să-ţi vie-acasă fiul,
Doar nu păcătui el cu nimica.”
Răspunse Penelopa cea cuminte,
Ferice dusă pe tărâm de vise:
„De ce-ai venit aici, iubită soră?
În casa mea tu n-ai fost înainte,
Că prea de tot departe ţi-i locaşul.
Mă-ndemni să potolesc în mine-obida
Şi multele necazuri ce m-apasă,
Că-ntâi pierdut-am un bărbat în lege,
Cu inimă de leu, cu-atâtea daruri,
De nu-i găseşti între danai pereche.
De bun îi merse pomina prin Argos
Şi prin Helada. Acum plecă şi fiul Iubit
Al meu, plecă în vas pe mare,
Un biet copil neînvăţat cu greul
Şi nepurtat prin adunări de oameni.

De-aceea eu şi-l plâng mai mult pe dânsul
Decât pe tatăl său. Mă tem şi tremur
Ca nu cumva s-o pată ori în ţara
Pe unde-i dus anume, ori pe mare,
Că mulţi duşmani îl pasc şi-i vor pieire
Nainte de-a sosi la el în ţară.”
Dar prizărita umbră-i zise iară:
„Tu fii pe pace, n-avea nici o grijă,
Căci fiu-ţi e-ntovărăşit în cale
De un ocrotitor aşa de mare
Şi de puternic, c-ar dori oricine
Să-l aibă-alături; e zeiţa Palas.
Ea se-ndură de plânsetele tale
Şi mă trimise-acum să-ţi dau de ştire.”
Răspunse Penelopa cea cuminte:
„De eşti o zeitate şi-auzit-ai
Al zânei grai, mai spune-mi încă una:
Mai vieţuieşte bietu-mi soţ Ulise
Şi vede înc-a soarelui lumină?
Sau este mort şi dus pe ceea-lume?”
Din nou răspunse sarbăd-arătare:
„Nu pot să-ţi spun de mai trăieşte-anume
Ori este mort, că-i prost vorbitu-n dodii.”
Aşa grăind, pe la zăvorul uşii
Cu-a vântului suflare se strecoară.
Din somn se scoală fiica lui Icariu
Înviorată, că-n puterea nopţii
Aşa curat i se sfetise visul.
Iar peţitorii se-ncorăbiară
Şi apucară umeda cărare
Voind în cale zilele să-i curme
Lui Telemah. Se află-ntre Itaca
Şi Same cea cu mal stâncos la mijloc
Un mic ostrov ce-Asteria se cheamă
Şi are el limanuri cu intrare
Din două părţi, de-adăpostit corăbii;
Pândind acolo-l adăstau aheii.