Mă trezesc lângă o fereastră deschisă
în care o femeie tânără
ține un prunc în brațe.
Mă îndeamnă
din ochi să mă apropii.
Fără să privesc îi spun:
Sunt eu acest copil, mamă!
De ce mi-l arăți tocmai acum
când m-am reîntors?
Nu-mi răspunde. Își întoarce
privirea
înspre interior.
Acolo pe un scaun înalt e tata.
Fumează și tace.
Eu cresc în brațele mamei care
mă scapă în stradă unde eu
bine-nțeles sunt școlar, soldat.
O clipă om matur. O clipă doar.
Și, dintr-o dată, bătrân. Mă clatin
și cad pe piatra dură. Nu simt
nimic.
Din fundul camerei vine acum
și tata. Cu mama de mână coboară
în stradă.
Îmi spun: Nu mai este nimic de
făcut. Ești mort!
Închid fereastra și se întind
pe piatră lângă mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează