Hei!...
Era-nalt flăcăul meu...
voi, tovarăși, îl știaţi.
Ochii lui de-un verde greu,
dinlăuntru luminaţi,
râsul alb, cum albă-i neaua,
șapca peste-un păr noptatic
și mijlocul subţiratic
Petrecându-i-l cureaua.
Mi-amintesc parc-ar fi azi.
Ochii lui - ace de brazi.
De un braţ mă apuca:
„Haide, fată, ne-om plimba!”
Ce plimbări erau acele...
‘nalte sarcini de Partid! -
Sub puzderia de stele,
două mâini scriau pe zid:
„PACE, PÂINE, LIBERTATE!
JOS RĂZBOIUL!…“ să ne-nhaţe
un sergent venea din spate,
„haide, lasă-mi-te-n braţe...
umbra rea să nu te sperie.
Stele, oamenii-s puzderie.”
Mi-amintesc... era-nceputul:
PACEA ne-nflorea sărutul.
Mai ţin minte... - cum să uit? -
Cartea ce mi-o dăruise.
„Spune-mi tu, cum să mă uit
în adâncurile-i scrise?“
Fruntea lui de soare arsă
lângă fruntea mea, arzând...
fiecare filă-ntoarsă,
fiecare sfert de rând.
Lumina în noi cu zeci
de răsfrângeri și poteci.
…și pădurea, mi-amintesc.
(ne-ncurcam în ea mereu!)
Cât de simplu, de firesc,
pasul lui lângă al meu,
că aveam același mers:
roșu drum prin crânguri verzi.
Hei!...
Hei, ce mai flăcău era!
Din păduri mă descurca,
din pustiul multor veghi,
din hăţiș de gânduri vechi.
„Uite lumea! Îmi spunea.
E a mea - și e a ta!“
Cum a fost apoi? O seară.
Frunză tainică, amară,
o scrisoare m-aștepta,
înmânată de-un tovarăș,
încă azi, mereu și iarăși,
port scrisoarea undeva,
lângă mine, nevăzută...
foaia-i ruptă. Dar nu-i mută.
„Dragă, nu ne vom vedea.
Un timp lung... poate mai scurt.
Un tovarăș a căzut.
Mult aproape îmi era.
Să nu ne-ntâlnim un timp.
N-o să fie-o viaţă-ntreagă.
O să ne gândim, în schimb...
fată dragă...
dragă...
dragă…”
Și l-am mai văzut de-atunci,
pe o stradă-așa, în treacăt.
Gura noastră avea lacăt.
Ochii și-au grăit, adânci...
trebuia să trec. Trecui.
Am plecat cu ochii lui.
Și apoi? A fost o noapte
neagră, surdă dintre toate.
Din acoperișul ţării
creșteau flăcările coapte.
Auzeam bubuitura.
Nu puteam... atunci... să știu
că pământul umple gura
lui, iubitului, de viu...
în ce loc căzut-a pradă?
Locul veșted unde este?
Poate-mprăștia pe stradă
zvonul păcii-n manifeste!
……….
Ziua îmi aduse vestea.
Cerul alb era. Spoit.
Și în ceasurile-acestea,
n-am strigat și n-am jelit.
Doar, adânc, de bun-rămas,
vuia bocet fără glas:
„Cine mi l-a sfârtecat?
Cine mi l-a-ntunecat?
Negrule, pământule,
greule, flămândule,
ai intrat în ochii lui,
le-ai stins fulgerul verzui,
părul i l-ai năclăit,
mijlocul i l-ai strivit,
râsul i l-ai astupat.
brațele i le-ai surpat...”
Eram șase. Toţi tovarăși.
La mormânt l-am petrecut,
încă azi, mereu și iarăși,
mi-amintesc cum am tăcut.
Șase oameni laolaltă,
doisprezece ochi ca jarul,
strângerea de mână, caldă,
istovimdu-mi, blând, amarul...
Și apoi? Victorie!
Ascultam cutremuraţi.
În pământ, iubitul mi-e.
Voi, tovarăși, îl știaţi.
N-a mai prins să calce zdravăn
peste graniţele brumii
culegând din lutul reavăn
floarea tinereţii lumii...
îmi opresc cu pumnii plânsul:
„Vom lupta și pentru dânsul!“
.................................
Anii au trecut. Ce plin!
Braţe nu-mi ajung să-i ţin.
Vorbe nu-mi ajung să-i zic,
și nici strigăte să-i strig,
înc-o treaptă, și-nc-o treaptă,
rupte-s strâmbele peceţi.
Am trăit atâtea vieţi
și încă-atâtea ne așteaptă!
PACE, PÂINE, LIBERTATE!
A crescut uriașa oaste.
Din trecutul luptei noastre,
flamura mai sus străbate.
Visul celui prins de moarte
înflorește mai departe
cum ţâșnesc șuvoaie, slobod,
din subpămînteanul clocot
sub prigoană, ca sub lespezi,
n-am fost mulţi. Dar astăzi, cum e?
Larg șuvoi de ape repezi
sparge lespezile-n lume!
...Dar aud... aud... Sunt trează.
Ceaţa morţii crește iară:
- dintre oameni - să mai piară!
Prea sunt mulţi. Și prea cutează.
Flori de sânge urce-n vrejuri,
nu ne pasă de blesteme.
Sprijiniţi pe munţi de leșuri,
poate-om mai trăi o vreme...
NU! În strigăt dezlegată
din trecuturi, ca din clește,
peste lume deodată
amintirea mea vuiește.
Nu mai vreau bubuitura
să ne spargă, să ne rupă,
să rămâie căutătura
ca un ciob de sticlă, după...
NU! În strigăt dezlegată,
lumea mea vuiește toată!
O femeie sunt. Dar câte
nu-s la strigătu-mi părtașe?
Nu pot ceţuri mohorâte,
nu pot stoluri ucigașe,
străbătând a lumii spaţii
totu-n sânge să întingă,
frații noștri și bărbaţii
să ni-i surpe, să ni-i stingă!
În trecut, scriam pe zid
o lozincă de partid.
Azi mulţimi de milioane
trec în zilnice coloane
și copii cu mâini stângace
scriu pe zidul vremii: PACE!...
...Cum scria iubitul meu...
voi, tovarăși, îl știaţi.
Ochii lui de-un verde greu,
dinlăuntru luminaţi,
râsul alb cum albă-i neaua,
șapca peste-un păr noptatic
și mijlocul subţiratic
petrecându-i-l cureaua.
„Uite lumea! Îmi spunea.
E a mea - și e a ta!“
Hei! -
Hei, ce mai flăcău era...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează