Fragment din “La Țigănci” de Mircea Eliade

„La umbra nucilor îl întâmpină o neaşteptată, nefirească răcoare, şi Gavrilescu rămase o clipă derutat, zâmbind. Parcă s-ar fi aflat dintr-o dată într-o pădure, la munte. Începu să privească uluit, aproape cu respect, arborii înalţi, zidul de piatră acoperit cu iederă, şi pe nesimţite îl cuprinse o infinită tristeţe. Atâția ani trecuse cu tramvaiul prin faţa acestei grădini, fără să aibă o singură dată curiozitatea să se coboare şi s-o privească îndeaproape. Înainta încet, cu capul uşor aplecat pe spate, privind creştetele înalte ale arborilor. Şi deodată se trezi în faţa porţii, şi acolo, parcă ascunsă de mult, pândindu-l, îi ieşi în faţă o fată tânără, frumoasă şi foarte oacheşă, cu o salbă de cercei mari de aur.
Apucându-l de braţ, îl întrebă în şoaptă:
- Poftiţi la ţigănci?
Îi zâmbi cu toată gura, şi cu ochii, şi, văându-l că şovăie, îl trase uşor de braţ în curte.
Gavrilescu o urmă fascinat: dar după câțiva paşi se opri, parcă ar fi vrut să spună ceva.
- Nu vreţi la ţigănci? Îl întrebă din nou fata, coborând şi mai mult glasul.
Îl privi scurt, adânc, în ochi, apoi îi luă mâna şi-l conduse repede către o căsuţă verde, pe care anevoie ar fi bănuit-o acolo,  ascunsă între tufe mari de liliac şi boz.
Deschise uşa și-l împinse uşor înainte. Gavrilescu pătrunse într-o penumbră
curioasă, parcă ferestrele ar fi avut geamuri albastre şi verzi. Auzi, depărtat, apropiindu-se tramvaiul, şi uruitul metalic i se păru atât de insuportabil încât îşi duse mima la frunte. Cànd zgomotul se pierdu, descoperi lângă el, aşezată la o masă cu picioarele scurte, cu o ceaşcă cu cafea înainte, o bătrână care-l privea curios, aşteptând să se trezească.”