spre dimineață în așternuturi jilave.
Știți și voi cum e în zori, după chef.
Lumina bate camera-n cuie de fier
albastru și rece.
Un glass-papier
pe care - dacă te freci puțin -
te-ai șters, te-ai julit.
Ca inima care te-a bifat.
Visam că mă fac praf respirînd un suflet cenușiu.
Și din jilăveala nesuferită a lucrurilor străine,
parfumul unui corp mic, uitat
m-a luat în brațe.
Era o îmbrățișare foarte grăbită,
foarte gălăgioasă,
carnea mea a țipat de groază și încântare.
A fost o iluzie, o idee, o arătare,
dar avea gură și sâni
și avea păr la subsuori și-ntre picioare.
Aidoma vieții mai vie
mai adevărată ca adevărul.
Vorbea fiecărui simț în parte,
se supunea și se revolta deodată,
adunată într-o materie împrăștiată.
Sfârșitul urât al petrecerii se rostogolea pe scări,
iar eu adormeam într-o lume fără urmări.
Pe urmă somnul, adică trezia,
adică uitarea de-a binelea, bine.
Frumoasa fără corp s-a evaporat de la mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează