I.
Încercam să încordez lumina,
asemenea lui Ulise arcul; în sala
de piatră a pețitorilor.
Încercam să-ndoi lumina
ca pe o ramură a cărei singură frunză
era soarele.
Dar lumina, vibrând rece, îmi smulgea
brațele,
și ele-mi creșteau uneori la loc,
alteori, nu.
Încercam să aplec lumina,
s-o frâng pe genunchi, ca pe-o sabie,
dar tăișul ei îmi sărea din mâini,
retezându-mi degetele.
O, și-mi cădeau la pământ
răpăind,
ca o desfrânată ploaia de primăvară, sau
băteau ca-n tobele prevestitoare de rău.
Și eu stăteam în așteptare
și uneori degetele
îmi mai creșteau la loc,
alteori, nu.
Și luam lumina în brațe
ca pe un trunchi de copac,
și-ncercam s-o-nduplec să se lase-ndoită
de mine,
dar ea se clintea doar atât
cât să mă zvârle cu tâmpla în pietre,
și cu picioarele fluturând spre stele,
ca două tuiuri fioroase, vuind
la un coif rostogolit în luptă.
II.
Încercam să-ndoi lumina.
Mă atârnam de ea cu amândouă mâinile,
și-n fiecare-nserare,
cădeam cu tâmpla-n pietre, scânteind
de izbitură.
Uleiul negru și greu al viselor de noapte
în loc de sânge-mi țâșnea
din fruntea crestată,
și se-ntindea în jururi ca o pată,
ca un lac în creștere,
întotdeauna cu un singur mal -
osul frunții mele.
Totul devenea departe
ca inima înainte de moarte.
Totul era mai aproape de mine
decât retina ochiului rănită de lumină.
Stam la marginea unui lac negru
cu un singur țărm -
(osul frunții mele)
și priveam prin el cum privești
printr-o lupă.
III.
Priveam prin lentila neagră
a visurilor de noaptea,
în adâncul pământului,
unde soarele cadea fâlfâitor,
teii cădeau peste umbrele lor,
mâinile-mi cădeau lângă pietrele line,
jumătate beznă, jumâtate-n lumină.
Îmi cădeau pleoapele străbătute
de ceruri stravechi, nemaivazute.
(O privire se rupea în afară
și cădea, plutind solitară.)
Lumina cădea în goluri rotunde
despletită-n fiori și în unde,
se lovea de margini și neauzit
sunetul adia înnegrit.
IV.
Dar adâncul pământului e plin de morți
și nu e loc, și nu e loc, și nu e loc
pentru-ntrebări.
Scheletele morților ca niște rădăcini
strâng miezul pământului și-l storc, il storc
de lavă, până-și iese din minți.
Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc
chiar timpul intră-n timp
ca două oglinzi paralele.
Chiar amintirile intră în amintiri,
și chipul meu din copilărie
are zece ochi înghesuiți unul într-altul,
gata s-azvârle-napoi toate imaginile
într-un șuvoi mortal.
Priveam amețit, priveam în miezul pământului
atârnând de fiece vârstă
un trup,
din ce în ce mai neîmplinit,
mai far-de-materie,
ca o ucisă momeală pentru prinderea
anilor.
Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc.
Lentila neagră a visurilor de noapte
nu-mi arăta nici o spărtură
în care-aș putea să-mi întind
și să-mi odihnesc vreo întrebare.
E miezul pământului
plin de Casele morților
și nu e loc, și nu e loc, și nu e loc
pentru-ntrebări.
Sunt zece cranii într-un craniu.
Sunt zece femururi intr-un femur.
Sunt zece orbite într-o orbită.
Și totul se ramifică-n jos,
neîntreruptă radacina de os
care strânge la sine
moartea neagră, lava neagră,
sâmburele, timul dus.
V.
Încercam să încordez lumina
când arcul ei destins deodată
mă azvârli în sus.
Și m-am trezit intai mai lent,
apoi mai iute
si apoi
fulgerator cum numai gandul
se-ncheaga-n constelatii de cuvinte -
da, m-am trezit alunecând
pe lungile ei suliți mișcătoare,
cu cozile înfipte veșnic alergând
spre nu știu ce, spre nu știu când.
Și cum eu însumi fulgeram,
desprins de pe pământ ca dintr-un nor,
parcă eram și nu eram
înspre trecut, din viitor,
înspre ce-a fost din ce va fi,
un număr descrescând
cinci,
patru,
trei,
din zece mii, sau poate chiar din mii de mii.
VI.
Astfel ajungeam din urmă și treceam
mai departe de spinii luminii,
de vechi imagini rupte din pământ.
Asemeni fierului de plug ce smulge
și azvârle
pe-o muche brazda groasă de pământ,
lumina taie haosul și-l umple
cu chipuri, cu imagini, cu semințe,
pe care-n trecere le-a smuls
din coaja-albastră-a globului
ce l-a aratat în timp si l-a
lasat în urmă-i, undeva.
Deci mă aflam între imagini
jucând pe spijele luminii,
atât de dese cum pe mare,
la răsărit, nasc lucioli,
ce-alunecă și se-ntretaie dând pe coamă
de-a rostogolul asprii sori,
și se subție, se destramă
într-un vartej de reci culori,
cu patimă, dar și cu teamă
lucidități, dar și candori,
amestecându-le de-o seamă.
Râzi, ochiule, despică-ți orizontul
și fii încăpător și fii atent, mereu.
Cascada lumii las-o să irumpă
în peștera flămând-a sufletului meu.
Și voi picioare, lin călcați pe praguri.
Adolescența iată-mi-o înapoi.
Cobor pe propriile-mi trupuri regăsite
ca pe-o scară
și amintirile au trup, și timpul are-altoi.
Și iată-mi prietenii uitați și-ntâia mea iubire
și anul șapte-al vieții mele regăsit,
și primul da și primul nu
și prima mea uimire
și aerul de-atunci
în vârful unei raze-nțepenit.
VII.
Am căzut în propria mea inimă
asemenea nisipului în clepsidră.
Am căzut în propria mea inimă de copil
la fel cum se prăbușește-n iarnă un cal.
Am căzut într-o inimă pe care
atingând-o cu mine însumi
o făceam să existe din ce în ce mai puțin
și mai stins.
Fiecare bătaie a ei ondula tot mai întins
śi eu înotam, înotam și fiece lovitură
de braț împingea,
de jur-împrejurul meu, tot mai departe,
țărmurile.
Și înotam, înotam
în mijlocul unei mări a candorii,
a singurătății, a lucirilor de demult.
Înotam, într-un plutitor
și transparent ocean, înotam.
VIII.
Ce caut, mă-ntrebam, ce caut
pe luciul vechilor candori
printre aceste vârfuri de lumină clatinând
priveliști moarte, destrămate
în spații de singurătate?...
E ora mea de-acum, mai vie
decât lumina-n reverie
și simt miracole cu mult mai mari
în clipele venind decât în anii rari
și începutul vieții mele: romburi, linii
călătorind pe vârfurile reci.
Totul se începea din această-mplinire.
Speranța era mai deasă decât lumina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează