„Ce admirabilă zi! Întinsul parc se desfată sub ochiul arzător al soarelui, ca tinerețea sub stăpânirea iubirii.
Extazul universal al lucrurilor nu se exprimă prin nici un semn; până și apele par adormite. Deosebită cu totul de serbările omenești, aici e o tăcută orgie.
S-ar opune că o lumină mereu crescândă face să strălucească lucrurile mereu mai mult; că florile ațîțate ard de pofta de a se întrece cu azurul cerului prin vigoarea culorilor, și că zăduful, făcând miresmele vizibile, le înalță ca fumurile către astru.
Totuși, în mijlocul acestei bucurii universale, am văzut o făptură năpăstuită.
La picioarele unei colosale Venus, unul din acei nebuni artificiali, unul din acei măscărici voluntari ursiți să-i desfete pe regi atunci când îi chinuie remușcarea și plictisul, gătit cu un costum strălucitor și caraghios, cu o scufie încoronată și plină de clopoței, ghemuit lângă soclu, ridică niște ochi plini de lacrimi către zeița fără de moarte.
Și ochii lui spun: „Sunt cel mai de pe urmă și cel mai stingher dintre oameni, lipsit de dragoste și prietenie, și cu totul mai prejos în această privință decât cel mai de jos dintre animale. Totuși sunt și eu făcut să înțeleg și să simt nemuritoarea frumusețe. Ah! Zeiță! Ai milă de tinerețea și delirul meu!'”
Dar neîndurătoarea Venus privește nu știu ce, în depărtare, cu ochii de marmură.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează