Nocturnă Pariziană - Paul Verlaine

Roteşte-ţi unda, Senă, ursuz nepăsătoare -
sub podurile tale, dospindu-se-n duhoare,
s-au dus atâtea jertfe limanului promis,
buhave, putrezite, ucise de Paris.
Dar cât de multe gânduri, posaca ta undire
nepregetată poate în suflet să-mi inspire!
La Tibru, călătorul, mişcat, ascultă-n sine
adâncurile vremii din mucede ruine;
și iederile negre şi muşchii, pe grămezi
de piatră, se ridică din ierburile verzi
Guadalquivirul, zâmbet naramzilor în floare,
și, dansurilor, seara, oglinzi legănătoare.

Pactolul e de aur, Bosforul de odihnă
vrăjindu-şi odalisca la orele de tihnă.
Burgrav de faimă, Rinul; Lignonul, trubadur;
un crai, de bună seamă, e veselul Adur
la Nil, în clipocitul suspinelor pustii,
se deapănă visarea tăcutelor mumii.
Iar Mesasbè, stăpânul preasfântului şovar,
ostroavele de aur le mână tutelar,
și-n glorie de faste, prelungă fulgerare,
răsbubuie pe praguri de vaste Niagare.
Şi lebedele albe, în verdele închis
de laur - Eurotas, o, râule de vis!

În mlădieri de cântec din ce în ce mai pur,
se dăruie rotirii de vultur din azur.
Dar Ganga trece-n pasul regalei măreţii;
pe margini, palmierii şi padma stacojii;
pe când în depărtarea pagodelor ciudate,
o lume de talazuri şi urlete se zbate
în larmă de ţimbale, vărsându-se puhoi,
pe vine, cum ascultă jelalnicul oboi,
la gândul antilopei, hulpavnic după sânge,
Vărgatul tigru galben se-ntinde lung şi plânge.
- Tu Senă, două cheiuri e tot ce ai; murdare.
De la un cap la altul cu texte de vânzare.

Cumplit de sfoiegite şi, mai ales, fireşte,
mulțimea fără treburi sau care pescuieşte
Dar când se face seară şi ceru-n scăpătat,
de roşu se pătează iar oamenii, treptat,
mânați de somn şi foame trec tot mai rar spre casă -
ce bine e visării, în voie, cum se lasă,
la Notre Dame, în faţă, pe pod, mansardierii
cu sufletul şi părul în plinul vânt al serii.
Goniţi pe limpezimea tăcutului cleştar,
aleargă nori de cupru şi nori de chinovar,
și razele din urmă, suprem sărut, roşesc
portalului, o clipă, smeritul cap regesc.

De umbra nopţii fuge grăbita rândunică,
în aer, liliacul, de doliu se ridică.
Muţenie. Doar zvonul, pe vânt, e mărturia
orașului ce cântă lingându-şi tirania
și victima şi-o muşcă rânjind. Sunt zorii Primei
Cetăţi: desfrâul, furtul, nelegiuirea crimei.
Apoi, spărgînd tăcerea văzduhului pălit,
ca un tenor dramatic de spaimă stăpânit,
acută disperării ţipîndu-şi-o veciei,
răsună ţevăria din Orga Barbariei:
mugește o romanţă, o polcă, un pam-pam,
pe care pe armonii, copii, le frământam,

Duioasă melodie, zglobie sau amară,
vorbindu-i şi femeii şi celui fără ţară.
Grozave, siluite, cu tonul stâlciat,
desigur, pe Rossini, l-ar fi-aruncat la pat,
grotesc e râsul, plânsul destrăbălat şi gol;
absurdă cocoţare pe cheia unui sol,
guturoiate note, în care do e la.
Dar nu-i nimic! Ai plânge şi tot ai asculta!
Şi vechile acorduri în ţări de vis te fură,
un clar izvor în suflet mai limpede susură;
de milă şi de lacrimi topit, nădăjduieşti
la harul neprihanei şi liniştii cereşti,
și-n armonii ciudate, fior de nefiresc,
de sunet şi de umbre, în suflet se-mpletesc,
la marea vâlvătaie de càntec şi lumină,
crepusculul de aur şi orga ce suspină.

Dar cîntecul se stinge. Tăcere. Cenuşie,
coboară umbra nopţii. Şi Venus, în tărie,
se leagănă molatic pe-o cumpănă de nor.
Pe dig, s-aprinde gazul şi râul târâtor,
mai negru decât masca de neagră catifea,
străfulgeră-n bătaia de becuri şi de stea.
Pe pod, contemplatorul, prin aerul şi anii
de aripa ruginii scrumându-se ca banii,
se pleacă la suflarea chemării din abis.
Gândirea, năzuinţa, himerele din vis
le mistuie Uitarea. Şi iată-l dintr-o dată
doar cu Parisul, Unda şi Noaptea-ntunecată!

Grozavă trinitate! Sinistre porţi în vid!
Un Mane Tekel Fares al visului candid!
Strigoii tragediei cu degete fatale
cutremurării cărnii şi chinurilor sale!
Şi Omul, în beţia durerii, un Oreste
lipsit de soră, pradă privirilor funeste
păscându-l din adâncul orbitelor nebune,
netrebnică plămadă, aleargă spre genune.
Trei pofte criminale ieşite din infern
să ducă noi mirese la viermele etern.
Şi nu ştii dintre toate prin cine e mai lesne
să pieri: albit de spaima deşertului de Bezne,
sub giulgiul Undei surde, sau pe răceala humii,
la sânul tău de farduri, Paris, regina lumii!

Şi tu, bătrână Senă, treci prin Paris domol,
cu trupul tău de şarpe târându-se-n nămol,
și duci mereu spre porturi, din porturi, mai departe,
încărcături de lemne, cărbuni şi trupuri moarte.

Pictura “Pod peste Sena” de Theodor Pallady