„Poetul este singura ființă care-și poartă inima în afară de sine". (Lucian Blaga)
3 aug. 2020
Trandafirul și călăul - Radu Stanca
După ce capul ei frumos căzu,
omul cu gluga roșie, sclipitoare,
proptit de stâlp, din părul lung văzu
un trandafir căzându-i la picioare.
Și ca lovit de-un trăznet nemilos
cu mintea și privirile confuze,
îl ridică, fără să vrea, de jos
și-l apasă, însângerat, pe buze.
Din clipa-aceea, zile, nopți la rând,
el care-a dus la moarte nepăsându-i
sute și zeci de suflete plângând
plânse amar, cu sufletul, la rându-i.
Și-ncins cu-o rasă neagră, plin de zel,
porni să caute milă și iertare,
erau atât de mulți uciși de el
că-ntregului oraș cerea-ndurare.
Dar totul fu-n zadar, căci nimănui
nu-i surâdea prezenta-aceasta neagră.
Fugeau cu spaimă toți din calea lui.
Se ascundeau de el, gonind în grabă.
Iar el, bătând orașu-n lung și-n lat,
nu înceta să plângă-n gura mare.
Nu era nici oprit, nici ascultat.
Țipa întruna, fără încetare.
Și urmărit de chipul ei frumos
ca-ntr-o imensă, stranie demență,
umblând cetatea-ntreagă-n sus și-n jos
n-afla cerșind, nici pace, nici clemență.
Dar într-o noapte-adâncă, biet nerod,
cuprins pe străzi deodată de mânie.
Se îndreptă spre vechiul eșafod
și-și puse iarăși gluga purpurie.
Pe urmă scoase floarea rea din sân
și frământând-o-n palme, plin de ură,
o-ntinse pe butuc, rânjind păgân,
și-o despică în hohot cu securea.
A doua zi, pe stâlpul înroșit,
întâii trecători, stropiți cu rouă,
găsiră un cadavru, prăbușit
pe-un trandafir uscat, tăiat în două.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează