Van Gogh sau revanşa prin artă - Octavian Paler

„Resemnarea este pentru cei ce ştiu să se resemneze şi credinţa pentru cei ce ştiu să creadă… eu sunt născut nu pentru primul lucru.” )Vincent van Gogh)

În mijlocul nefericirii, omul află nu numai singurătatea. Tot acolo descoperă şi cea mai mare nevoie de tandreţe. Şi tot acolo, el descoperă, ca Oscar Wilde în închisoare, că “supremul viciu este de a fi superficial”, de a fi ingnorat până atunci această mare nevoie de tandreţe.

Tandreţe care are şi reversul ei când un pictor ca Van Gogh se luptă nu numai cu natura „corp la corp”, ci şi cu teama că totul e inutil; când, în oglindă, nu se vede pur şi simplu pe el însuşi, ci întâlneşte un „altul”, care îi e foarte apropiat şi străin în acelaşi timp, pe care-l cunoaşte foarte bine dar nu-l înţelege complet, pe care-l priveşte cu un sentiment de curiozitate, amestecată cu tristeţe şi teamă: ce surprize îşi va mai rezerva sie însuşi?

Există, într-adevăr, doi Van Gogh. Unul care se simte foarte aproape de starea unui vas spart. Şi unul care îi răspunde în aceeaşi clipă: cu cât sunt mai risipit, mai bolnav, cu atât mă simt mai artist ! Unul care e bântuit de disperări. Altul care strânge pumnii murmurând: curaj! Unul gata să piardă. Altul hotărât să câştige. Unul care nu mai crede aproape în nimic. Altul care crede în lucruri imposibile. Între cei doi e o continuă luptă „corp la corp.”

S-a zis că melancolia e fericirea de a fi trist. Dar o asemenea definiţie, potrivită pentru alţii, nu poate fi aplicată cuiva care are nevoie să găsească în tristeţe un sprijin mai important decât fericirea, şi anume curajul de a-şi continua drumul, deoarece tristeţea înseamnă pentru el nu o lingoare trecătoare, ci un rău care îi atacă tot mai mult viaţa la rădăcină.

„Rubens!, exclamă Van Gogh, iată: era un bărbat frumos şi mare crai. Courbet la fel, sănătatea le permitea să mănânce, să bea şi să sărute.” El vorbeşte prin urmare ca un ascet. Şi poate ar trebui să înţelegem de ce vorbeşte astfel, cu toate că nu putem canoniza singurătatea şi nu putem condamna pe nimeni pentru sănătatea lui. E greu să judeci corect un om sănătos, bogat şi anturat, când tu abia îţi poţi plăti vopselele şi o cameră într-un han sărăcăcios, când vrei să te convingi că bolile sunt vehicule celeste aşa cum trenurile şi omnibuzele sunt mijloace de locomoţie terestre, iar singurele femei pe care le-ai iubit ţi-au întors spatele.

Pe el, pe Van Gogh, lumea îl ocoleşte. Mai ales după ce şi-a tăiat urechea. Se discută despre el ca despre un nebun care, între crize, pictează; şi care, la azil, trebuie păzit să nu-şi mănânce vopselele. În ciuda faptului că fratele său se ocupă cu negoţul de tablouri, nimeni nu-i cumpără nici un tablou. Poate e firesc, în aceste condiţii, să-l găseşti pe Rubens găunos, superficial şi emfatic, nu numai pentru că favoriţii Fortunei îl irită pe cel frustrat.

Dar Van Gogh, care n-a avut niciodată “o viaţă adevărată”, deşi a vorbit tot timpul despre ea, şi a urmat mai conştiincios decât alţii cursurile Universităţii mizeriei, pare convins uneori, ca personajele dostoievskiene, că “numai prin suferinţă se poate iubi cu adevărat pe pământul acesta.”

De aceea, cu cât pictorul e mai vulnerabil, mai aproape de starea unui vas spart, cu atât câmpia pe care o pictează se umple mai mult de soare. Cu cât chiparoşii sunt mai negri, cu atât ei seamănă mai mult cu o flacără. Disperarea e luminoasă, iar vara e tocmai bună pentru a crede că există un strigăt al tăcerii şi o sărbătoare a singurătăţii.

 „În loc să mă las în voia disperării, spune el, am înclinat spre melancolia activă, într-atât cât mă ţineau puterile să lucrez; sau, cu alte cuvinte, am preferat melancolia care nădăjduieşte şi caută, aceleia posomorâte care lâncezeşte, descurajează.” După această mărturisire, înţelegem mai bine frenezia cu care pictează uneori câte două tablouri pe zi.
Pe măsură ce omul îşî urcă Golgota, artistul îşi ia revanşa pentru ceea ce se întâmplă omului. Despuiat de orice orgoliu, el e convins din ce în ce mai mult că e un călător care merge undeva şi are o destinatie. Nimeni nu observase altădată că pe tânărul predicator din Borinage nu-l interesa în realitate Dumnezeu, ci opera lui, omul.
Dumnezeu nu era decât un mijloc de a ajunge la compasiune şi dragoste. Acum a ajuns aici cu ajutorul artei. Şi se lasă devorat ca să-şi hrănească arta.. Ca şi Prometeu al lui Gide, el trebuie să scadă, iar vulturul să crească. Zilele lui din ultimii doi ani sunt un amestec de extaz însorit, de prăbuşiri dureroase din care se ridică, pictând şi mai disperat.

“Simt o furie îndârjită de a lucra, cum n-am avut niciodată înainte, scrie el. Şi cred că tocmai asta contribuie la însănătoşirea mea. Nenorocita mea de boală mă împinge să lucrez cu furie îndârjită...” Aceleaşi cuvinte, furie îndârjită, revin. Le repetă, poate, tocmai fiindcă se simte gata să cedeze. Le invocă mereu ca să-şi dea curaj. În el însuşi stau şi renunţarea şi îndârjirea. Şi starea de vas spart şi revolta împotriva ei. Şi umbra tot mai lungă a înfrângerii şi hotărârea de a continua lupta. Dar a o continua până când ? Cât va dura această disperată luptă corp la corp ? Câtă vreme Van Gogh va mai reuşi să-i dea curaj lui Van Gogh ? Câtă vreme Van Gogh va mai putea să-l sprijine pe Van Gogh când e gata să se prăbuşească?

„Arăt mai sănătos acum”, îi scrie el lui Théo cu mai puţin de un an înainte de a muri. Sub asigurările liniştitoare pe care le dă fratelui său există un mâl amar în care poate înflori orice, chiar şi moartea. dar n-a spus tot el că într-o stea nu te poţi duce pe jos?"

Articol publicat în Revista “Flacăra” nr.1339 – 05.02.1981.

Pictura: autoportret de Van Gogh (1889)