Aceasta e experienţa vie pe care o facem statornic împotriva lui Aristotel. Şi de aceea vieţile noastre, cu năzuinţa lor spre un universal concret, sunt o dezminţire a logicului, fiind în acelaşi timp într-o logică mai adâncă.
Despre acestă logică trbuie să vorbesc şi în ea trebuie să torn lucrurile vieţii mele, în această ultimă jumătate, în acest ultim sfert al vieţii.
Cultura ca însuşire, asimilare, hrană. Cultura ca tăcere.
Mă regăsesc, după un lung răstimp de împleticire, mă regăsesc odată cu regăsirea unui sens de cantitate, a soteriei prin cultură . Trebuie şi aici să practici multul. E tonifiant, e regenrator. Prin ea însăşi, aproape, acumularea duce la saltul căre altceva, către ceea ce cauţi în fond.
Trebuie, numai, să ai curajul şi modestia de-a restrânge la lucrurile unde acumularea îţi e posibilă. Fiecăruia îi e dată o singură vână a interminabilului, o singură formă de infinitate: Nu jindui infinitatea altora, nu le fura delirul lor sacru. Trăieşte, adânceşte-te şi rătăceşte într-al tău.
Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit.
Am simţit limpede asta, în ceasul reînvierii mele.
Religia poate spune lucruri extraordinar de adevărate; dar n-are acoperire.
Nimeni nu mai crede, ba prea puţini mai înţeleg împărtăşania, mâncatul divinului, asimilarea lui Ceres, cerealele. E în joc un arthetip din care am decăzut, cum spune Mircea Eliade. Dar şi când ne-o spune, el sau alţii, lucrul nu mai mişcă, oricât de adânc şi complet uman ar fi.
Când însă experienţa ştiinţifică pune în joc viermele planariu care, mâncându-şi colegul stricat, se strică şi el – ni se pare ceva extraordinar. De aici încolo e posibil totul : vom avea poate cunoaşterea – logosul divin al matematicilor – în pilule. Vom mânca adevărul, binele şi frumosul, ne vom transfigura spiritualiceşte prin simpla asimilare.
Dar ce vom fi obţinut astfel? Vom fi regăsit asimilarea divinului, însuşirea lui de către om (care-l caută în toate felurile, altiminteri, gătindu-se în ziua sărbătorii şi făcându-şi din casa împodobită un templu, un sălaş al divinului – cu sensul pierdut al sărbătorii). Vom fi regăsit arhetipul pierdut.
Filosofia n-are pecepţiaviitorului.(De aceea nu mă mai interesează în anii târzii, când iubeşti, nu eternitatea, ci viitorul, prosperitatea …) Nu merită să reţii din ea decât pe cei mari, Platon, Aristotel, Kant, Hegel. Restul – în care mă simt cuprins! - sunt milioanele de spermatozoizi, care n-au procreat, dar au bătut câtva vreme şu ei la poarta prin care nu le era dat să intre.
Ce e deci filosofia? Este ţi ea, ca orice ştiinţă, reducerea diversităţii la unitate. Dar după cum Socrate gândea asupra gândirii şi iubea iubirea, nu dragostea de ceva – şi de astă dată filozofia are ca obiect diversitatea fără divers (nici măcar cel figurat sau numărat, din matematici) şi unitatea fără lucruri unitare.
Categoriile fac acest oficiu de reducere a diversităţii la unitate. Ele nu pot fi decât limitate (contrar limbajului de azi). În ultimă instanţă filozofia e ştiinţa Unului.
Logos-ul e libertate.
Materia sfârşeşte prin a fi ca spiritul: se distribuie fără să se împartă. - A voit-o socialismul prin gândirea societăţii. O aduce civilizaţia.
Energia care diviza pe oameni (surse) devine ca lumina: sursa ei e pretutindeni. Hrana care diviza poate fi la fel: pretutindeni.
Arta înseamnă că şi materia ia condiţia spiritului: limitaţia cenulimitează.
(S-a întâmplat că şi spiritul a luat condiţia materiei, de limitaţie celimitează!)
- Ce e civilizaţia? Efortul omului de-a face din materie o limitaţie ce nu limitează. Şi ce e cultura? Efortul omului de-a se ridica la (spirit, ca) limitaţia ce nu limitează.
Muzica exploarează tăcerea umană:Stimmung-urile. Cel mult interjecţiile! Cel mult pantomimicul.
Cunoaşte şi fă ce vrei.
Pe măsură ce un lucru are fiinţă, într-atât are şi adevăr, spune Aristotel.
Ce este fiinţa, predicat sau subiect? Asta e totul. Aristotel spune că e predicat (e ca şi universalul). Platon spune că e obiect. – Nu s-a ieşit de aci.
E poate semnificativ că Platon sfârşeşte la Ideea de număr, sau la număr ca Idee, fără să mai poată da dialoguri sau tratate pe tema aceasta. E semnificativ, deopotrivă, că sfârşeşte prin a intui în număr (în relaţia matematică) esenţa lucrurilor, cât şi pentru că (lipsit fiind de instrumentul matematic corespunzător , ca şi de înregistrarea în real a matematicului prin experiment) sfârşind în număr, intră în tăcere.
Atunci logos-ul matematic de azi vine să răspundă, peste veacuri, întrebării în care se încheiase viziunea lui Platon.
Ce prost stau cu abstractul după atâţia ani de filozofare! Ce-am deprins de la meditaţia filozofică n-a fost să abstrag, ci să generalizez în concret. Întâlnirea cu universalul, mai degragă decât exerciţiul lui pur, face obiectul filozofării, de la mirarea ei dintâi până la deschiderea ultimă.
(Am căutat o asemenea întâlnire tot timpul şi m-am refugiat deopotrivă, trăind abstras >> . Acum cerşesc, aproape ce mi-a fost atâta vreme la îndemână: întâlnirea, întâlnirile.)
În cultură de azi au rămas numai două limbi din atâtea idiomuri: greaca pentru trecut şi matematicile pentru prezent şi viitor.
- Cine nu foloseşte măcar una din aceste limbi e un barbar; unul la propriu: se bâlbâie!
În fond matematicile n-au predicat. Ce ţine loc în ele de predicat este egalul, relaţia.
Contrastele vieţii. Cel mai superficial lucru în om, numele, e tot ce devine mai adânc legat de fiinţa lui, spunea Goethe.
Tot ce e mai exterior lucrurilor, simbolistica matematică, este, la fel, totdeodată esenţa lor.
Tot ce e mai impur în om, mai încărcat de toate josniciile, conştiinţa, este în acelaşi şi principiul lui cel mai pur.
Există trei ordine logice: a realului (legitatea), a gândirii şi a expresiei gândirii (propoziţiile).
Filozofia se îndeletniceşte în principiu cu toate trei. Logica (propriu-zisă) aristotelică se îndeletniceşte cu ultimile două. Logica matematică, doar cu ultima.
Tendinţa logicului (cu Hegel şi marxismul) a fost să acopere realul, nu numai gândirea. Să devină filozofie. Reuşita logicii matematice e de-a da o expresie a gândirii care să opteze asupra realului.
Formula lui Taylor: o funcţie e egală cu valoarea ei într-un punct, plus produsul tuturor derivatelor ei cu o diferenţă specifică… Ce obţii? Expresia unei desfăşurări printr-un moment al ei.
Exprimi un înţeles, cunoşti, defineşti o traiectorie printr-un moment. Cunoşti un destin întreg într-un gest (căruia îi scoţi toate derivatele).
Jungla matematică. Omul iese, prinmathesis,din junglă, pune ordine în natură, în societate, în fiinţa proprie, – dar dă peste altă junglă.
Să ţii minte orice; să înţelegi orice; să exprimi orice.
Matematicile, ştiinţe tipice aleintelectului.N-au trecut un trecut prin care să înţelegi, eventual mai bine partea. De aceea nu se poate trişa cu ele: dacă nu înţelegi ceva, nu poţi merge mai departe. Dar tocmaiacesttip de rigoare al lor le arată şi limitele. Căci există o altă rigoare, a raţiunii, unde încape iraţional, după cum încape îgnoranţa provizorie, şi totuşi unde lucrurile ţin cu adevărat, până la urmă.
O mărime vectorială se exprimă nu numai prin lungime, direcţie şi sens, dar şi prin (componentele) vectorului.
Timpul, ca vector, nu are lungime, ci doardirecţieşisens.Nu are nici componente, nefiind raportabil la nimc altceva. E totuşi vector, vectorialitate pură.
Sensul adevărurilor noastre este de fi dezminţite. Aşa s-a spus despre adevărurile experimentale de azi, că trebuie să fiedeschise,altfel nu suntadevăruri. Spre deosebire deci de Adevărul care nu era adevăr dacă suferea dezminţire...
Totedica? Primatul individialului asupra generalului. Dar a individualului care duce la un general lărgit. Educarea Adevărurilor.
Adevărurile noastre teribile: că omul se trage din maimuţă, că totul se reduce la libido, că societatea se înalţă pe nevoi – de-a mânca ţi a adăposti - au apărut perfect în mintea primului venit în materie de reflexiuni. Dar el le-a înlăturat, pentru că nu erau altceva,nu dădeau explicaţie, ci erau faptul însuşi. Cum s-ar mira grecii de explicaţiile noastre pe bază de truisme !
Dar ce s-a întâplat că platitudinile acestea au devenit adevăruri subtile şi neaşteptate? Au devenit atât de complexe realurile - om, suflet, societate, suprastructurile – încât evidenţele de ieri, infrastructura, îngropate sub atâtea straturi, au fost uitate până la a fi o adevărată relaţie, acum? Sau mai degrabă – căci ele au fost evidente tot timpul oricui - le punem în joc altfel?
Chiar ideea de evoluţie: ce loc comun şi ce evidenţă oricui, în creşterea plantei, animalului, cetăţilor? Cum s-a calificat dintr-o dată?
Nu faptul că de la sine înţelesul a fost acoperit de straturi prea numeroase (că sufletul s-a acoperit de atâtea sublimări, de pildă) reabilitează de la sine înţelesul şi-i dă putere dealtceva,deci capacitate explicativă. Căde la sine înţelesul a devenit el însuţi un înţeles,ţine deadâncimeape care a căpătat-o el. Azi maimuţa, erosul sau nevoile omului au altă încărcătură: ţin ele însele de o istorie naturală >> atât de adâncă încât s-au înnobilat. Nevoile sunt forţe de producţie, cu adâncimea lor. Aşa cum arta s-a făcut tot mai mult pe teme imediate şi degradate, spre mirarea unui Pascal cu tablourile (nu cu neobişnuitul celor o sută de teme greceşti, de pildă), cultura toată se sprijină pe un profan sacralizat. Profanul a ieşit din condiţia lui de profan, materia a luat caracterul spiritului (unda). Comunul a devenit altceva.
Acesta înseamnă că am mers mai bine, nu înainte ciîndărăt.Am fundament fundamentele, am adâncit axiomele (platitudini ele însele), am regresat mai bine, adică mai adânc. Regresul nostru este progresul faţă de antici. Am regresat mai bine decât ei. Ceea ce era grav în lumea religiilor era că nu se putea regresa: nu există decât decădere, nu regres. O lume stagnează când nu mai ştie să regreseze. (Caragiale!) Înţeleg azi în socialismul ştiinţific pozitivul acesta de-a fi adus, pe linia timpului dar total, regresul în istorie.
Totul se explică azi prin număr, poate. Dar numărul nu mai e număr, şi nu e nici un caz divinul pitagoreic. E un de la sine înţeles >> care a devenit oceanul matematicilor, mările calde ale începutului.
Inferiorul explică superiorul pentru că e mai adânc inferior. Linia dreaptă explică, în calculul infinitezimal, mersul curbelor pentru că e mişcare, nu linie. Micul explică marele fiindcă e mult mai mic, e infim, şi Multiplul explică Unul pentru că a dat multipluri. Abia pluritatea secundă preia unitatea în ea. Abia degradarea deradatului îl abilitează. (A trebuit să tragem maimuţa şi mai jos în istoria omenirii naturii, spre a o face aptă să explice omul.
Vrei să ştii ce e marea poezie? E tristeţea că devenirea întru fiinţă nu e întodeauna lotul lumii. Că totul se surpă, în orele devenirii întru devenire a timpului devorator, ca în Sonetul XIX şi în aproape toate sonetele lui Shakespeare, ca în Holderlin, ca în Eminescu.
Te întorci la filozofie şi o poţi înţelege pe toată ca o vastă încercare de-a capta devenirea întru fiinţă. Dialectica e forma ei cea mai apropiată, în timp ce un Goethe e apologetul Dd-ului.
A înţelege înseamnă a trece dintr-un spaţiu mai complex într-unul mai simplu.
Materia constă din atomi care, normali, sunt neutri. Un atom se (încarcă) pozitiv dacăpierdeelectroni; negativ dacă îi capătă.
Eroarea de denumire (pozitiv-negativ) spune totuşiceva: că trebuie să pierzi ceva ca să fii pozitivul tău.
Mă întrista că românul nu are conştiinţa tragicului. Undeva însă el este în tragic, în neîmplinire şi inadecvaţie. E în elementul lui. De aceea, poate, are discreţia lucrului.
Înţelepciunea nu e ceva care se învaţă; e ceva care se trezeşte. de aceea o şcoală de înţelepciune este posibilă.
Stupiditatea de a se ridica împotriva civilizaţiei (ca hippies şi atâţia alţii).
Din civilizaţie iei cât vrei. Din cultură, însă, iei cât poţi.
Despre înţelepciune prin cultură. Nu ca înţelepciunea sfinţeniei; nu ca înţelepciunea indiană.
Acestă înţelepciune prin cultură, ca formă ultimă a culturii, cultivării de sine, ne e dată nouă.
Dacă adevărul mi-ar vorbi, ar trebui s-o facă, îmi spuneam, cu accent străin, sau măcar cu un accent straniu.
...îmi spune ceva nespus mai adânc: dacă mi-ar vorbi, ar trebui s-o facă săvârşind greşeli de gramatică! Ar spune ceva de ordinul lui (Eu sunt cel ce sunt (în loc de este). Nu pentru că el a greşit, dar pentru că vorbirea noastră nu-l cuprinde, în corectitudinea ei. Ea e cea smintită, cuminte cum este.
Şi mă gândesc că aceasta e mizeria acestui extraordinar logos matematic: nu face greşeli de gramatică.
De ce limba poporului este mai interesantă decât limba celor culţi. De ce şi creaţia artistică a poporului e uneori mai interesantă?
Pentru că e în joc universalul ,concret,spiritul obiectiv. Dacă în creaţie mai poate conta insul prin măiestrie şi şcoala de artist, în materie de limbă poporul e copleşitor superior prin immediatezzacu care redă spiritul în bogăţia lui.De aceea pe măsură ce devine cultă o limbă sărăceşte,până la a tinde să devină perfect univocă, ştiinţifică.
Noi ne hrănim din substanţă unei limbi până la a o epuiza. Se întâmplă şi cu limbile aristrocaţilor: obosesc.
Noi e întodeauna mai puternic decât eu,sinele decât subiectul. Iar în această lume de azi, care revine la noi ( creier colectiv!) se va putea oare regăsi bogăţia universalului concret?
Scriitor e cel ce nu-şi găseşte cuvintele.
Anticii stăteau bine cu fiinţa, noi cu nefiinţa.
E o deosebire esenţială între matematică şi logică. Matematica e eliberă.Logica nu este.
Filosofia înseamnă o raţiune ce se plimbă prin lume (petrecută în lume).
Asta e ceva de subiect şi obiect, conştiinţă şi existenţă...
Singură filozofia te învaţă că sunt realităţi mai puternice decât omul. Ştiinţa îţi dă doar cunoştinţe, fără realităţi (şi lasă loc orgoliului de-a le avea) ; religia, o relatitate pustiitoare, ce totuşi se poate îndura detine.Frica de Domnul ţi-o dă filozofia."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează