Destul, o flux! E vremea de-acuma să cobori,
prea te-ai suit departe. Mai mult ca-n alte ori.
Posomorât, sălbatic, te zbaţi fără măsură.
De ce adâncu-ţi cheamă, de parcă are gură?
Ce-i zgomotul şi umbra şi ploaia ce-o repezi
și vântul negru, noaptea ce-n trâmbiţi îl purcezi?
Vuieşti, urcându-ţi valul, de crezi că-i vreo minune.
Destul! De-aici încolo, opreşte-l să mai tune.
De legi bătrâne, piedici, de-al frânelor noian,
mizerii, întuneric, neant subpământean,
îngrozitoare ocne, speranţa ucigând-o,
de stăpânirea veche, femeia-ngenunchind-o,
de ospăţul gras, la care săracii nu-s poftiţi,
de superstiţii, mituri de zeii-nchipuiţi
să nu te-atingi! Sunt lucruri prea sfinte! Taci şi pleacă!
N-am pus, aceste ziduri, zadarnic să se facă
în jurul omenirii, cu turnuri pân’ la cer!
Dar văd că urci într-una şi nu-ncetezi să zbieri.
Iar valu-ţi duce totul, şi-l frânge, şi-l despică.
Se duc şi legea veche şi biblia antică -
zăresc cum eşafodul de-acum l-ai şi târât.
Să nu te-atingi de rege! O, cer! L-ai doborât!
Fereşte-i pe cei sacri! Vai, apa-i copleşeşte.
Opreşte! E judeţul. E preotul. Opreşte!
Destul! îţi spune Cerul, flux dârz, ucigător.
N-asculţi? Mă-nghiţi pe mine? O, Doamne, ajutor!
Un val din adăpostu-mi încearcă să mă iee!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează