Mi-aduc aminte:
pe iederă murea ultimul rest de ploaie
pe cer, deodată, norii albi
mi-au arătat cu luna-n mijloc
chip de bărbat, curgând apoi
în tragic chipul de femeie.
Dar eu, pe străzi, și mai puțin crezând
ca altădată în mișcările de nori,
ci mai degrabă strâns în frig, mușcam
tulpinele de trandafiri târzii
cercând să nu-mi rănească cerul gurii
trufașii spini și limba mea cea mută.
„O, el, el n-are gură,
el are-un ochi în loc de gură,
și se hrănește cu priviri”.
Așa-mi sunase înlăuntru versul care să-nduplece pe
Zeu tindea dar stam în frig ca-ntr-un cilindru și n-am mai vrut, în șir cuvinte cu gândul să gândesc.
Norii s-au dus, și-ncet și luna
și iedera a-ncetat să bată
pe ziduri timpul lung, când iată
văzui că totul e de din afara înlăuntru și, ochiul e cel mai adânc, din trupul meu.
Din ea, vederea curge-n mine
cel mai îndepărtat, cel mai departe.
Nările tot un ochi îmi sunt, un ochi
pentru o lume mai apropiată
ca și timpanul, ochiul orbului, ca și
tăcuta limbă - ochi gustând
ceea ce ochii mâinii văd numai îmbrățișând
ochi în descreștere, privind
de din afară înlăuntru,
iar din lăuntru în afară
numai cuvinte
oarbe,
lent șlefuite de mișcarea mării.
Orbul de mine, marea o presimte
orbul de mine
se apropie de mare
Talazul!
Talazul!
Thalasul!
Thalassa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează