Cădeau fulgi negri. Şirul de copaci
lucea, când îmi mutăm pe el privirea.
De-atâta vreme rătăceam tăcut
târându-mi singur amintirea.
Şi se făcea că stelele scrâşnind
îşi îmbucau, înţepenite, dinţii.
Maşină infernală ce bătea
un timp oprit, al conştiinţii.
Apoi, se lasă o tăcere groasă
şi fiecare gest pe care-l fac
cozi de cometă-n aer lasă
şi fiece privire aruncată
o-aud cum sună întâlnind
vreun copac.
Ce căutai, copile, - acolo,
cu mâinile prelungi şi umeri ascuţiţi,
pe care-aripile abia de se uscară,
fulgi negri, balansându-se în seară.
Un orizont urlând şi nevăzut
zvârlindu-şi limbile şi antracitul,
întruna mă târa prin şirul mut,
aproape gol alunecându-mi trupul.
Ardea oraşu-n depărtări de fum,
ardea sub avioane rugu-i rece.
Noi doi, pădure, ce facum?
De ce te-au ars, pădure,-n fald de scrum
şi peste tine luna nu mai trece?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează