Ați cultivat și vântul și furtuna
și n-ați avut măcar un lucru sfânt,
ce iese după voi v-a fost totuna
ați ofensat și oameni și pământ.
Nu v-a fost milă nici măcar de mame,
ați aruncat idei în pușcării,
voiați să moară patria de foame
și, dacă-ați mai putea, ați mai voi.
Ați ars cuvintele limbii române
pe ruguri de-mprumut, duhnind urât
din câte trei ciobani aflați la stâne
voi pe toti trei râzând i-ați omorât.
Nu v-a fost greu și nu v-a fost rușine
să macinați ținuturi și statui,
voi, fii ai pustiirilor străine
prinți sumbri ai domniei nimănui.
Tradând pe Basarabi, pe Brâncoveanu
ați încercat să stingeți acest neam,
voi v-ați vândut și inima și lanul
și cifru-n care noi ascunsu-ne-am.
Ați îndoit lumina țării dreaptă
și ați murit visând-o în noroi,
iar azi când nici mormântul nu va rabdă
mai reveniți în lume ca strigoi.
Voi, care cu o furie dementă,
sfidând istoria acestei țări
dăduseți România în arendă
închiriind-o celor patru zări,
Ați dus în capitalele străine
acelor ce și azi valeți plătesc,
pământ de-al nostru, soclu de suspine,
și-ați dus chiar subpământul românesc.
Coșmare țin pe cer această noapte
și voi mai apăreți din când în când
când vă aruncă gropile urlând
că nu mai pot nici ele să vă rabde.
Însa acum, când șansa nu mai este
să vindeți patria, batrâni strigoi,
voi ne salvați de sumbră-va poveste
văzându-vă din viciu, voi, triștii, între voi.
(Din volumul Manifest pentru mileniul III, Ed. Eminescu, 1984)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează