Am colindat multe locuri din lume și nicăieri nu m-am simțit în întregime eu însumi. Uneori, nici nu-mi dădeam seama ce-mi lipsea. Dar de câte ori mă întorc aici mi se lămuresc toate. Mă scutur de vanități, iar dragostea arde în mine ca lumina amiezii, singură, fără martori și fără pretenții de înțelepciune. Fiecare drum pe care-l fac aici e într-un fel și o lecție de modestie. Nu însemn nimic mai mult decât inima mea.
Dar nici mai puțin. Și găsesc astfel o consolare chiar în ceea ce mă simplifică. Hotelurile prin care am dormit, gările al căror fum l-am respirat sunt undeva departe, într-o altă lume. Acolo aveam nevoie, desigur, de cuvinte. Și-l condamnam pe Chamfort că vroia să renunțe la ele. Uitasem că există un loc unde, din alte motive, chiar contrarii, nu-mi mai rămâne decât această melancolie în care se amestecă toate luminile și umbrele din viața mea.
Aveam optsprezece ani când v-am cunoscut într-un sat vecin. Veneați acolo vara. Pentru cei care vă vedeam duminica după-amiză amestecat printre oamenii ce urmăreau hora, bărbatul tăcut, zăvorât într-o liniște aproape minerală, care privea, poate, altceva decât noi, reprezenta poezia. Îi citisem cărțile și credeam că ele nu aveau secrete pentru noi, adolescenții care amestecam poezia cu entuziasmul încă naiv al tinereții noastre. Aveam întreg viitorul în față, eram preocupați numai de el și nu eram pregătiți să înțelegem prea bine sensul unei ore când sângele se trage din noi înapoi în părinți, deși bănuiam aici un adevăr grav.
Ardeam de nerăbdare să vă împărtășim părerile noastre și să vă punem întrebări. Dacă n-am îndrăznit, a fost din pricina tăcerii care vă înconjura, ca o aureolă posomorâtă. Nu v-am auzit niciodată vorbind în duminicile acelea. Priveați hora și tăceați. În zadar pândeam un prilej care să vă scoată din această muțenie. Nici un cuvânt. Care și cum ați fi bănuit nerăbdarea care ardea în noi și v-ați fi gândit că tăcerea poate fi în anumite împrejurări un pedagog mult mai eficient. Trebuia să învățăm mai întâi să nu ne grăbim. Să lăspm timp semințelor să rodească și să nu năvălim noaptea în livezile abia înflorite pentru a le scutura.
Înainte de a pricepe ce este tăcerea, am învățat astfel s-o respect. După aceea, mi-a fost mai ușor să-mi pun întrebări în legătură cu ea. Ceva mă apăra de aroganța zgomotoasă. Și ce înțelepciune mai dificilă puteam râvni la optsprezece ani decât aceea de a nu disprețui tăcerea? Cuvintele îmi stăteau toate la îndemână. Ceea ce îmi lipsea era răbdarea de a asculta ce se întâmplă între ele. (…)
După atâția ani, tăcerea aceea mă urmărește încă. Și descopăr în ea ceea ce căutam atunci, poate, fără să știu. Același lucru pe care-l descopăr în umbra acestor munți răbdători și îngândurați, unde dacă ținem neapărat de cuvinte le putem folosi, dar inima se descurcă și fără ajutorul lor. Nimic nu mă împiedică să vorbesc și aici despre iubire, despre singurătate și înțelepciune. Dar abia am rostit aceste vorbe și m-am izbit de limitele lor. Mai există ceva care trebuie spus. Ce? Poate faptul că înțelepciunea cea mai adevărată aici este una care convertește și singurătatea în dragoste.” (…)
„Începutul e mereu atât de frumos în sine, cum zicea Rilke, dar nu putem începe mereu. Trebuie să ne adăugăm, ca arborii, inelele de vârstă fără să ne temem de monotonie. Și fără să credem că procedăm astfel numai pentru că trebuie să ne supunem destinului. Omul află uneori cu surprindere că rostul său nu stă într-o noutate permanentă. (…) Când sângele se trage din mine îanpoi în părinți, știu că nu sunt decât un inel al unei iubiri fără sfârșit. Și că a continua nu este o renunțare, ci un noroc. Cea mai mare nefericire nu e, probabil, să fii singur, ci să nu mai crezi în nimic. Nici măcar în ce ai visat altădată că vrei să faci în viață. Spunând asta, îmi aduc minte din nou de dumneavoastră. Admirațiile nu ne împing întotdeauna să imităm. Cele mai prețioase ne îndeamnă, dimpotrivă, să fim noi înșine.
Poate cea mai adevărată pentru locurile unde ne-am născut e o iubire care n-are nevoie de nimic. Nici măcar de mărturisiri. Dar, din când în când, trebuie totuși să vorbim despre ea. Nu din datorie, ci pur și simplu pentru că există ceva în noi care-și cere drepturile. Lumina se cutremură în tăcere și vechi cicatrici dor. În același timp, chiar pe morminte, florile se leagănă grele de soare. Ce flori? Iată că nu le cunosc numele. Nu pentru că l-aș fi uitat. Nu l-am știut niciodată. Aici m-am apropiat de lucruri fără să simt întotdeauna nevoia de a le pune un nume. Îmi era deajuns că existau și că eu făceam parte dintre ele. De altfel, iubesc prea mult aceste locuri ca să pot scrie un ghid al lor dacă mi s-ar cere. Ghidurile pretind o anumită răceală obiectivă cu care dragostea n-are ce face. Prefer să mă gândesc cum se face seară pe munți, cum țipă cocoșii la amiază sau cum treceam, altădată, mai tânăr, pe aceste ulițe și să simt în aceeași clipă că poate exista ceva în oricce iubire profundă care nu poate fi explicat.
Curajul este o problemă de organizare, zicea Malraux. Și ar trebui să adăugăm: de organizare a speranței. Dacă n-ar suna prea grav, aș spune că sunt atât de multe motive de tristețe pe lume încât nu avem altă soluție decât să iubim și mai mult ceea ce merită să fie iubit. Tocmai de aceea nu mă tem să vorbesc excesiv despre dragoste. Știu că există destule alte domenii unde măsura e mai potrivită. Și, de altfel, „munții” reprezintă unul dintre acele rare cuvinte cu ajutorul cărora pot să spun mai repede ceea ce am de spus, într-un secol care refuză mărturisirile prolixe și privește cu suspiciune ironică declarațiile prea romantice. De câte ori zic „iubesc munții”, îmi descarc sufletul fără să mă tem prea mult că mă fac de râs. Deși, despre munți, ca și despre tăcere sau despre demnitate, riști să spui lucruri prea personale și să nu fii înțeles. Pe cine ar interesa, de pildă, faptul că mama mea a trecut munții desculță, pe la începutul veacului, meergând pe jos până la București? (…)
…îmi plăcea să urmăresc cum norii veneau și plecau, lovindu-se de munți ca de eternitate. După atâția ani, aceeași senzație o am și azi de câte ori mă reîntorc aici. Și de fiecare dată mă gândesc că munții nu sunt numai un decor majestuos. Statornicia și demnitatea ar fi existat, deisgur, și fără munți și totuși nouă, românilor, ei ne-au amintit întotdeauna că nu întâmplător dacii de pe columnă nu mor în genunchi. Într-adevăr, nu se poate să nu lase urme faptul că un om se naște obligat să privească în sus pentru a vedea răsăritul și apusul soarelui.
De fapt, în ce mă privește, două lucruri am vrut să învăț de la munți. Despre unul n-are rost să vorbesc, deoarece nu știu cât de drept am izbutit să merg prin viață. Al doilea a fost tăcerea mamei mele. O tăcere mai adâncă și mai elocventă decât toate strigătele auzite vreodată; o tăcere pe care mama mea a învățat-o, la rândul ei, de la munți, și pe care am întâlnit-o și la dumneavoastră. Dar lăsând la o parte amintirile prea personale, astăzi înțeleg că dragostea are drepturile ei. În primul rând, dreptul de a declara că iubește ceva fără condiții și fără să să dea socoteală scepticilor pentru asta.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează