Aş vrea să fiu copac
și-aş vrea să cresc lângă fereastra ta.
Te-aş auzi,
și-n voie te-aş privi întreaga zi
m-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
ca să te bucuri!
Pasările cele mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,
iar nopţile mi-ar da cercei de stele
pe care, ca pe frunze ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori
m-aş apleca uşoară să-ţi sărut
când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
când buzele cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aş juca zvârlindu-ţi mere
și foi de aur roşu prin odaie
cu-a ramurilor tânără putere
ți-aş apăra obloanele de ploaie.
Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară
de primăvară, când va fi şi luna
va trece prin grădină o zână bună,
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
genunchiul ud de frunze şi pământ,
cu roua şi cu luna pe obraz,
eu ţi-aș sări în casă şi senină,
uitând de-atâta vreme să vorbesc,
cu câte-un cuib în fiecare mână,
aș începe să zâmbesc.
(Poezie din volumul „Cântarea munților “1937)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează