Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea
iubirii noastre, tocmai ca o floare
ce-ntr-un pahar își plânge strălucirea
uitată-n colțul mesei, unde moare.
Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.
Oglinda-n podini și-a holbat privirea.
Perdelele lungi țin calea către soare...
păianjenii și-au întrerupt urzirea.
Privindu-se în cupă ofilite,
din miezul veșted foile mâhnite
se rup, treptat, cu-o mută iroseală
Picând domol în umbra liniștită...
și floarea amintirii, părăsită,
se scutură petală cu petală
în apa vremii veche și clocită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează