Cad alte frunze, alte păsări zboară,
cum mai zburau la noi odinioară,
vin alte toamne cu aceleaşi nume,
dar noi trăim de-acum în altă lume.
Dimineţile mocnesc singurătate,
şi toamna trece rece prin cetate,
din mrejele cu vălul de aramă
vin amintiri fugare puse-n în ramă.
Prin sat trec umbre grele de tăceri,
unde s-au dus potecile de ieri?
Cine s-a răzbunat cu-atâta ură,
unde e nucul meu din bătătură?
Și prispa mea cea plină de ulcele
şi nopţile dormite prin vâlcele?
Unde-i fântâna noastră cu izvoare,
din care-au curs legende milenare?
Pe bolta-naltă îmi ridic privirea,
se cuibăreşte-n suflet iar uimirea,
atâtea stele sunt pe cerul sfânt
şi-atâta dragoste e pe pământ.
Mătasea lunii-mi cade pe covor
şi vraja ei de-acum îmi dă fior,
în jurul meu plutesc ca nişte ape
doar amintirile ce-mi cad pe pleoape.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează