Nu mai spun prin ce 'ntâmplare,
într’un lan de grâu cu mac,
se’ntâlniră pe cărare
mămăliga dela țară cu boierul cozonac.
Nici nu mai arăt anume
ce necaz putea să frigă
pe boierul zis pe nume,
care, mandru ca un Rigă,
avea drept sau nu să-și bată
joc de-o biata
mămăligă:
- Uite ce nerușinare fără margini!... Ptiu, la dracul!
Zise, țanțoș, cozonacul,
mămăliga mea umilă, tu ma faci să-ți plâng de milă!
Cum, când nu ești decât, vai:
apă, sare și mălai,
ai curajul să mai stai
în cărarea mea pe plai?!
Fiind galbenă ca luna,
ți-ai inchipuit, nebuna,
că poți fi cu mine, una?
Și’ntr'o clipă cozonacul, cu albuș de ou la gură,
spuse câte bunuri scumpe are 'n dulcea lui făptură,
încheindu-și cuvântarea cu dispreț, ba și cu ură:
- Astfel, mămăligă lată, oricum ai căta s'o 'ntorci,
e’n zadar, că tu, sărmana, bună ești doar pentru porci!
- Minți! - sbucni un glas alături,
Dintr'un lan înalt de mături
și-un flăcău cu fața pară, ca o floare-a macului,
veni 'n grabă, să răspundă astfel cozonacului:
- De-ai avea un dram de minte,
cozonacule, zevzece,
mămăligii, -caldă-rece,
nici măcar pe dinainte
nu i-ai trece!
Căci, să știi: din câtă lume'i pe pământ - norod sărac -
nici un ins, de când e veacul, n'a trait din cozonac,
dar sunt mii si milioane, cari, prin mine azi îți strigă:
La o parte, cozonace, noi trăim din mămăligă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează