Tânăra Domniță a încălecat:
pentru prima oară merge la vânat,
cu-al ei mire june, tocmai sus în munte,
să vâneze ciute, cerbi cu coarne-n frunte.
Tinerime-aleasă toți voinici băieți,
înarmați cu paloș, suliți și săgeți,
îi urmează veseli. Zgomotul e mare;
cornul suflă-ntr-una la patru hotare.
Se începe goana. Tânăra copilă
tremură de spaimă, tremură de milă,
văzând că-mprejuru-i acea tinerime
face-atâtea jertfe cu așa cruzime.
Totdeauna-un suflet c-al ei delicat
cu cruzimi de-acestea greu va fi-mpăcat!
Pe când lăcrimează, iată că de-odată,
din desiș, în față-i un cerb se arată,
Cu bogate coarne, cu pasul ușor,
asudat de goană, cu ochi rugător,
vine și-ngenuchie l-ale ei picioare
grație imploră, ca să nu-l omoare.
Dar și al ei mire, iată-l că sosește,
arma-n sus ridică și ochind țintește,
ca un vultur aprig, cu sulița-i lungă,
pe cerb, drept în coaste, vrea ca să-l străpungă.
„Nu! Strigă Domnița! Nu da, dragul meu!
Pe-acest cerb, sărmanul, vreau să-l mântui eu;
căci mie-n genunche, el s-a prosternat,
convins că de mine poate fi salvat!
Mie în genunche a venit să ceară
grație... eu nu pot ca să-l las să piară!”
Și zicând acestea ea a dezarmat
brațul ce-al său mire ține ridicat.
Mirele-i se lasă-ndată-nduioși,
către cerb se-ntoarce cu blândețe, și,
când vin toți curtenii cu armele-ardicate,
junele îi zice: „Mergi în libertate!”
Mult poate femeiea!... cu grația sa.
Orice răutate ea va dezarma!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează